Marele "C"...

Acest “C” este prima literă a unui cuvânt pe care eu încă nu pot să îl pronunţ. Imi este o frică îngrozitoare de el, deşi îl aud aproape în fiecare zi. Azi am dat like la mai multe poze alb negru pe Facebook şi am primit mesaje că ar trebui să accept o provocare. Era doar pentru femeile unite împotriva cancerului. Nu am postat nicio poză…nu ştiu, poate din laşitate, poate de frică, poate că e bad karma. Dar mi-am dat seama că, la fel ca mine, oamenii evită, în general, să vorbească despre acest mare “C”. Oamenii se înfioară, se sperie, devin compătimitori. Cunosc persoane care au suferit sau suferă de această boală teribilă. Recunosc că în primele momente m-am gândit ce bine că nu sunt eu în situaţia aceasta. Dar apoi, fără să vreau, mi s-a făcut atât de milă. Nu aş fi vrut să simt milă, ci aş fi vrut să pot spune nişte cuvinte de îmbărbătare. Si nu am putut. Si cred că se vedea frica în ochii mei. Nu ar fi trebuit să fie aşa. Oamenii aceştia zâmbesc de cele mai multe ori. Aceşti oameni merită toată iubirea şi admiraţia noastră. Pentru că oamenii aceştia sunt niste luptători. Ei trec prin nişte momente îngrozitoare, de disperare, deznădejde, furie, panică, ură. Unii sunt furioşi pe lume, pe Dumnezeu. Cred că sunt nişte momente cumplite când văd cum viaţa celorlalţi merge mai departe, iar viaţa lor s-a poticnit între spitale, analize, doctori, chemoterapie, vomă, căderea părului, medicină alternativă, homeopatie, încercări de tot felul şi întrebarea “De ce?” “De ce eu?” “De ce tocmai eu?”. Oamenii aceştia sunt capabili să lupte până la capăt, să se agaţe cu toată puterea de viaţă, să răzbească, să nu se lase înfrânţi.

Mi-au plăcut foarte mult pozele alb negru despre care vorbeam mai sus. Mi-ar fi plăcut să văd întregul mesaj postat sub pozele respective şi nu trimis în privat. Pentru că noi trebuie să devenim conştienţi de faptul că putem lupta împotriva acestui nenorocit, că îl putem împiedica să îşi facă loc în vieţile noastre. Putem preveni. Stiaţi că principala cauză de mortalitate prin cancer la femei este reprezentată de cancerul la sân şi este cel mai frecvent tip de cancer diagnosticat la femei, în 140 de ţări din cele 184 ale lumii? Si mai ştiaţi că poate fi prevenit şi, dacă este diagnosticat în faze incipiente – stadiul 0 sau 1 – este vindecabil în proporţie de peste 90%? 90%!!! Doamnelor, fetelor, dragelor, controalele regulate ar trebui să devină parte integrantă a vieţii noastre. Nu ar trebui să ne fie frică. Nu ar trebui să amânăm aceste controale pretextând că nu avem timp, că suntem tinere, că nimeni în familie nu a avut. Ar trebui să luptăm cu toate forţele noastre pentru vieţile noastre pentru că, în cele din urmă, viaţa este frumoasă. Ar trebui să ne implicăm. Ar trebui să învăţăm. Ar trebui să apreciem.

Deşi nu ştiu foarte multe despre Avon, aş vrea să le transmit recunostinţa şi admiraţia mea. Nu le voi face reclamă aici. Voi spune doar că datorită postărilor unei fete drăguţe, Victoria, am devenit mult mai conştientă de toate lucrurile care pot fi realizate în această confruntare cu marele “C”. Pentru că, la urma urmei, atitudinea contează. Să fii puternic, să fii un luptător, să te implici, să nu te dai bătut, să ceri ajutor, să donezi, să ajuţi, să iubeşti viaţa.

Viaţa merită trăită! Implică-te! Luptă!

M.

Blogger...

Cum e să fii blogger? Nu ştiu nici acum să răspund la această întrebare. Pentru unii poate fi foarte “cool” şi interesant.  Deşi acest cuvânt “interesant” este de multe ori doar un cuvânt şi atât. Nu ştiu ce să zic. Probabil că este. 

Blogul meu este strict emoţia mea personală, dusă de multe ori, probabil, până la extrem. Unii se exprimă prin pictură, desen, teatru, fotografie, arhitectură, muzică. Eu mă exprim prin cuvinte şi mi-am asumat déjà această expunere “mai” gălăgioasă. Întotdeauna mi-a fost frică de apă. De apa adâncă, întunecată. Prin urmare nu ştiu să înot, în ciuda mai multor tentative de a învăţa. Simt această frică patologică de apă şi am acest sentiment oribil de sufocare. Acelaşi sentiment mă cuprinde când nu pot să spun ceea ce vreau să spun, când trebuie să tac pentru că “aşa trebuie”. Am senzaţia că mă sufoc şi aproape că simt două mâini încleştate în jurul gâtului meu. De aceea, blogul meu este vocea mea, gâtuită câteodată, lipsită de obiectivitate probabil de multe ori, răutăcioasă sau tandră. Dar este glasul meu eliberat din chingile unor strânsori impuse sau neimpuse.

Bloggereala nu este foarte uşoară. Dacă tu crezi că toată lumea te iubeşte, te înşeli. Unii te citesc din inerţie. Unii îţi dau like-uri pentru că le placi mult. Unii te ignoră cu graţie. Ceea ce e foarte bine pentru ca aşa te aduc cu picioarele pe pământ de pe tronul pe care te-au cocoţat unii. Unii te urăsc de-a dreptul. Recunosc, nici acum nu mă împac foarte bine cu acest sentiment, dar nu mai pot repara nimic. Răul a fost făcut şi nu îmi rămâne decât să respect această decizie personală a celuilalt. Un om frumos mi-a spus odată să nu regret nimic şi mi s-a părut unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit vreodată. Să nu regret pentru că aşa am simţit atunci şi am acţionat ca atare. Citind în retrospectivă anumite postări, le-aş schimba, dar, în cele din urmă, ele sunt nişte mărturii ale vocii şi sufletului meu atunci, în momentele acelea. Dar cei care mă urăsc, sper că o fac cu pasiune.

Sunt voci care spun că bloggereala îţi aduce o anumită notorietate. E adevărat, dar depinde cât de mult îţi doreşti acest lucru. La un moment dat îţi este greu să faci distincţie între cei care doresc să fie prietenii tăi sau prietenii bloggerului. Oricum, prietenii mei se numără pe degetele de la o mână, iar ei ştiu asta. Bineînţeles că am o anumită afinitate pentru cititorii mei. E un fel de plăcere şi bucurie perversă că le-am trezit interesul, că i-am făcut să zâmbească, să râdă, să nu fie de acord, să se revolte. De multe ori, mă întreb la ce se gândesc când mă citesc. Apoi mai este şi curiozitatea aceea care pe mine mă pune în încurcătură. Deşi nu mulţi ar crede, eu sunt foarte timidă în realitate, merg cu capul plecat pe stradă, cu părul în ochi, alerg şi aproape că nu văd oamenii din jurul meu. Aşa că nu mă simt foarte bine în preajma unor persoane prea curioase şi pot fi extrem de rece şi asocială în prezenţa unor feţe noi. Mi-am dat seama că oamenii sunt mai circumspecţi în prezenţa mea. Pentru că oamenilor le place să le spui doar lucruri frumoase, să îi mângâi, să îi flatezi. Si eu mă pricep foarte bine la asta, dar oamenii aceia sunt oamenii pe care eu îi iubesc, iar dragostea mea este necondiţionată. Oamenilor nu le place să le spui verde în faţă ce crezi despre ei. Dar totuşi, primesc mai multe like-uri când sunt tăioasă, critică, ironică sau sarcastică. Si reuşesc de prea multe ori să fiu aşa, am rănit urât pe cineva, deşi, în realitate, eu sunt naiv de bună şi credulă. M-am întrebat mereu de ce oamenii nu comentează sub postare, ci preferă să trimită mesaje private. Nu pot să înţeleg aceste limitări autoimpuse de prea multe ori. Iar pentru mine e o corvoadă să răspund la toate aceste mesaje. Stiu…aş putea să le ignor, dar mi se pare o chestiuţă de bun simţ să răspund. S-ar putea să greşesc fundamental. S-ar putea să fiu încă o naivă care mai are multe de învăţat despre ignoranţă şi, la urma urmei, despre procesul de selecţie. Poate nu ar trebui să răspund la “toate” mesajele. Poate ar trebui să le selectez în concordanţă cu importanţa acelei persoane. Poate. Poate ar fi mai sănătos. Pentru mine.

S-ar putea ca unii să perceapă aceasta postare doar o exacerbare a ego-ului meu umflat. Nu ştiu. S-ar putea să fie. Pentru mine este doar unul dintre paşii mici şi nenumăraţi ai procesului de autocunoaştere. Pentru că, la urma urmei, eu cred că ţelul meu în viaţă, şi poate nu doar al meu, nu este să am o slujbă de la 8 la 5, să vin acasă, să pun masa, să economisesc în fiecare zi, în aceeaşi rutină ucigătoare. Probabil că sunt nişte obiective foarte bune. Nu pentru mine. Telul meu este să ajung să mă cunosc, să înţeleg ce caut aici, să îmi înţeleg rostul şi, de ce nu, să ajung să mă iubesc. Pe mine, în primul rând. Egoistă idée, dar de ce nu?

M.

Septembrie...

Septembrie, nu mi-ai plăcut niciodată. Nu eşti o lună bună. Pentru mine. Eşti aşa…între vară şi toamnă. Între verde şi maro, între cald şi rece, între bucurie şi tristeţe. Îţi cad frunzele. Cerul tău are o culoare incertă de un albastru orb. Zilele tale sunt mai scurte. Miroşi a zacuscă şi vinete.  Miroşi a fum. Septembrie, eşti acră ca nişte struguri necopţi. Eşti nestatornică, cu toate începuturile şi sfârşiturile tale. 

Septembrie, te-aş scoate din calendar şi te-aş transforma într-o lună opţională. Pentru cei care au chef să te trăiască. Sorescu spunea că “ai un profil de zeiţă antică”, dar mie nu îmi plac zeiţele. Nişte mofturoase şi înfumurate. Aşa ca tine. Ţi-ai făcut loc între august şi octombrie, cu neruşinare, ucigând bucuria verii şi miresmele mării. Septembrie, aduci doar melancolie, bătrâneţe şi artrită. Eşti ca un doctor prost care se bâlbâie şi nu ştie cum să-ţi dea o veste. Orice fel de veste. Eşti nicicum. Tu termini vacanţa şi aduci şcoala. Când eram mică ploua de fiecare dată în a 15-a zi a ta. Iar mie mi se părea că cerul tău plânge cu mine pentru că s-a terminat vacanţa. Eram mică mică şi speram că dacă plouă nu trebuie să merg la şcoală. Dar nu se întâmpla niciodată niciodată. Niciodată. Septembrie, eşti luna lui niciodată.

M.

Fotografia à la mode…

Fato, de ce ţi-ai face poze în cabina de probă? Sau pe holul dintre cabinele de probă? Vrei să îi oferi un indiciu individului cu care eşti că ai vrea hainele respective? Vrei să ne ceri nouă părerea? Sau vrei să murim de ciudă în grup că al tău dulap e doldora de haine? Mie îmi sugerezi doar că nu îţi permiţi hainele respective şi că eşti o disperată după like-uri în toate locaţiile şi toate poziţiile. De ce nu rogi vânzătorul să te pozeze? Ne e ruşine cumva? Hmmm…dar când pui pozele pe Instagram sau Facebook, cu ardoare dorind sute de like-uri, nu ne e ruşine? Şi comentezi în hashtag-uri: #fashionaddict #passionforfashion #shopaholic #mystyle. Stilul tău este inconfundabil, darling. Nu cunoşti decât cabinele de probă, holul dintre ele, etichetele ascunse şi telefonul, companionul tău cel mai de preţ. Şi îţi apleci şi capul într-o parte pentru că, da, trebuie să îţi vedem şi făţuca ascunsă de telefon.

Sursa: https://ro.pinterest.com/pin/542965298798397343/

Imi dau seama că eşti doar #shopaholicwannabe. Dar ştii că atunci când porţi o rochie, un pantalon, orice, doar atitudinea contează? Ştii că poţi avea pe tine haine de sute de mii de euro dar dacă nu ştii să le porţi arăţi de parcă ai fi îmbrăcată cu un sac? Ştii că poţi purta un tricou simplu alb de 20 de lei cu o pereche de pantaloni negri simpli şi vei arăta bestial? Incearcă să bagi mâna într-un buzunar şi vei vedea efectul. Ştii că nu etichetele de pe haine sunt importante? Ştii că cele mai de success bloggeriţe (pe care sper că le urmăreşti) nu îşi fac niciodată poze în cabinele de probă? Ştii că ele zâmbesc în fiecare poză? Ştii că nu eşti cool deloc când te pozezi prin mall-uri, între pereţi sau în toaleta vreunui club (preferabil unde gresia sau faianţa e mai scumpă decât cea de acasă)? Şi mai ştii că eşti doar #fake, ma biche, când încerci cu tot dinadinsul să pozezi într-o “je m’en fiche”-istă? Şi nu, nu eşti zebra din imagine. SO NOT!

M.

Ipocriţi în pantaloni…

Tocmai am văzut o poză pe Facebook cu o tipesă cu buze buze buze. Citind comentariile de la postarea respectivă, am simţit o greaţă “deosebită” văzând că cei care se dovedesc cei mai critici şi mai acuzatori sunt bărbaţii. 

Pardon? Ia mai scutiţi-mă cu pretenţiile voastre de castitate şi cucernicie! Când comentaţi vreţi să fiţi nişte “băieţi bine crescuţi de mămica” care apreciază frumosul, bunătatea, frumuseţea interioară şi alte baliverne născocite de nişte feministe aprige şi misogini patentaţi. Dar când apare vreo plasticată, vi se văd doar ochii care cresc în orbite ca la nişte lei care şi-au prins prada în ochean, salivaţi amarnic şi va daţi de ceasul morţii ca fata cea “pieptoasă, buzată şi gherată” să vă arunce o ocheadă. Vouă sau arsenalului (mă refer la device-uri) de care dispuneţi. Dar o judecaţi. Lăsaţi-ne pe noi să o judecăm. Lăsaţi-ne pe noi să ne roadă pizma. Voi ar trebui să tăceţi. Pentru eternitate. Pentru că fetele şi femeile acestea fac ce fac doar din disperarea de a avea o hoardă de admiratori tâmpi, din dorinţa de a plăcea la cât mai mulţi tigrişori de la circul ororilor. Pozele lor abundă de like-uri de la voi, mai însuraţi, mai liberi sau “în relaţii deschise” (poftim traducere), deşi voi vreţi să fiţi cu tot dinadinsul nişte tipi cool, minunaţi, iubitori de frumos. Să nu crâcniţi acum că nu vă plac. Vă plac buzişoarele ca nişte “supape”, sânii ca niste pepeni roşii de 10 kile. Vă plac pozele de profil botoase, pozele făcute cu selfie-stick, purtând ochelari Ray-Ban mai mari decât feţişoara lor,  iar când domnişoara mai postează vreo poză de la mare, piscină, sală sau dintr-o cabină de probă, începeţi să aveţi şi voi imaginaţie. Pentru că, în rest, sunteţi ca nişte duhuri prinse într-o capcană a micimii de toate felurile. Fătuţele şi cucoanele astea sunt doar nişte Kardashiane din lumea a treia, iar voi, purtători de nădragi, să nu îndrăzniţi să vă visaţi Kanye. Nu îi ajungeţi nici până la piciorul broaştei, cu toată prostia, nebunia şi micimea care îl definesc. Aşa că nu mai fiţi ipocriţi şi nu le mai tocaţi pe bietele aspirante care se chinuie şi se jertfesc pe altarul Afroditei pentru voi care tânjiţi în secret să deveniţi Ares, Dyonisos, Hermes sau Poseidon. Din păcate, sunteţi blestemaţi să rămâneţi nişte Hefaistos în miniatură.

Iar tu, fată dragă, ma înspăimânţi ca la 20 de ani apelezi la tot felul de intervenţii, care mai de care mai brutale, doar pentru a fi mai mare, mai plină, mai comună, mai la fel ca toate. Iartă-mă, eu îmi permit să comentez sub apanajul vanităţii şi cum ar spune unii, al invidiei. Ha! Nu sunt împotriva operaţiilor estetice pentru a corecta anumite defecte, a ascunde DISCRET urme ale vârstei. Nu sunt împotriva unei îngrijiri personale atente. Sunt adepta masajelor şi a tratamentelor faciale. Cred cu tărie că sportul te ajută să lupţi cu anii. Continui să cred că lupta cu propriul corp este cea mai grea şi trebuie dusă doar de tine, dragă fată, şi nu de nişte fierari în Ferrari.

M.