Tapta sau in vino veritas...

Un început de an mai mult decât funky! Pfuuu….veritas veritate

O seară chill s-a terminat cu nişte nervi creţi şi nişte frustrări crunte datorită neruşinării, plictiselii, lipsei de profesionalism şi tot ce vreţi voi a gazelelor care servesc în Tapta. Aveam o părere relativ bună despre local (nu îl voi numi crâşmă că nu e cazul), dar în acest moment aş dori nişte scuze şi nişte plecăciuni spre papucii mei încât să vă ajungă pe tot anul.

Atmosfera a fost drăguţică la inceput. Când am ajuns totul era rezervat, aşa că soluţia a fost să stăm la geam sau la bar. Ok. Primul lucru dezagreabil – lipsa cuierului. Acum, gândiţi-vă şi voi. E iarnă.  Sigur nu pot ieşi în flip-flops şi costum de baie. Am nevoie de haine. In lipsa cuierului mi-am agăţat haina de spătarul scaunului care nu are spătar pentru aşa ceva. Am măturat podelele de vreo două ori, dar, na, am contribuit şi eu la curăţenia localului. Am apăsat ignore. După aceea fetele gazelele şi-au luat paltoanele şi au început să care mese şi scaune dintr-o altă încăpere, probabil pentru cei care au avut mai multă minte şi au rezervat. Drăguţ. Mai mult decât drăguţ. Apoi muzica în surdină a prins curaj şi ne-am trezit că vorbim cam tare ca să ne înţelegem. Deja totul era mai mult decât drăguţ. Dar am ignorat….până a venit nota de plată!

Nota de plată era un bileţel creţ care arăta o sumă incredibil de mare pentru nişte pahare de vin. Ce săreau în ochi erau sumele diferite pentru fiecare pahar, deşi, cică, am consumat acelaşi vin. Adică un pahar era la un moment dat 26 de lei, iar altul 12 lei. Iar când am cerut nişte explicaţii privind suma pantagruelică precum şi diferenţele de preţ, ni s-a răspuns că “aşa erau desfăcute sticlele”. In această ordine. O fi fost aleatorie? Aţi tras la sorţi? Poate că ar fi trebuit să mă întrebaţi dacă vreau să beau vin de 26 lei paharul sau 12 lei paharul. In schimb aţi decis voi ce mi se potriveşte cel mai bine. 26 la început şi 12 la final. Spre final, mai oboseşte  lumea, nu? E adevărat că paharul de 12 lei era mai acru, dar, spre final, mi se acrise deja şi nu am acordat importanţă.

Să înţeleg că la început ni s-a adus un pahar de vin de 26 de lei dintr-o sticlă care costa cât? Darlings, sunt convinsă că vinul nu era de 200 de ani şi nici din crama lui Zorro, aşa că 26 de lei nu justifică nimic. Si ştiţi ceva? Nici măcar nu a fost un vin care să mă ridice pe culmile extazului!

Mai vreţi să enumăr chestiuţe? Se fuma în local, deşi nu ar fi trebuit. Nu ştiţi limba engleză, deşi ar fi trebuit. Nu întrebaţi dacă clientul plăteşte[caş], ci [kæʃ] că doar nu merge să mulgă oaia. Nu aveţi o uniformă drăguţă care să vă facă speciale (la 26 de lei paharul vreau altceva decât bluză tricotată şi pantofi sport) şi vă să scoată din banal şi m-aţi lăsat să aştept în faţa paharului gol prea mult timp. Si eu nu sunt obişnuită să aştept după nimeni! Iar când mi l-aţi adus, paharul adică, acesta era ud, cu picuri de apă pe pereţi. Probabil l-aţi clătit doar la robinet. Iar eu am plătit 26 de lei pentru un pahar ud! Şi sunt CLIENT! Trebuie să mă satisfaceţi pentru că eu cheltui bani ca voi să vă luaţi salariul, să vă meritaţi bacşişurile, pentru ca şeful vostru să facă bani, iar afacerii voastre să îi meargă bine. Ei, uite, nu mai am chef! Dacă vă calc pragul, ar trebui să îmi fiţi recunoscătoare şi să vă comportaţi ca şi cu un bulgăre de pulbere fină. Inţelegeţi? Pentru că eu am pretenţii şi, mai ales, pentru că VOI aveţi pretenţii de local mai acătării. Iar cei care sunt de acord să plătească ca nişte chiori şi să accepte tacit tot sunt nişte blegomani şi snobi care se prefac că totul e OK. Nu e OK. Chiar deloc. In schimb, staţi şi vă uitaţi inerţi. Iar tu, cea care mă serveşti, întreabă-mă. Vorbeşte cu mine! Comunică! Stii că noi suntem într-o relaţie? Client-prestator de servicii. Respectă-mă! Cred că am foarte multe drepturi în calitate de partener al acestei relaţii pe care tu se pare că nu o pricepi!

Probabil că voi fi criticată din nou de unii “amici” care mi-au sugerat la un moment dat să mă mut într-un oraş “mai huge” dacă emit pretenţii mai sus de piciorul broaştei.  In această ipostază, de vorbăreaţă (nu voi spune blogger să nu ofensez), îmi asum criticile constructive/neconstructive, dar refuz să nu am pretenţii şi aşteptări când totul se întâmplă pe banii mei, în timpul meu şi cu persoana mea. Atâta timp cât oamenii se vor mulţumi cu puţin, cu servicii proaste, minime (de exemplu, niciodată nu am primit ceva din partea casei – o măslină, un biscuit sau o felie de lămâie fără să trebuiască să plătesc. Du-te şi bea un ceai la RA şi vei plăti şi felia de lămâie. Bineînţeles, acest gest ar duce afacerea direct în faliment în viziunea “afaceriştilor” respectivi fără să se gândească că un client mulţumit ar mai aduce alţi 3 clienţi) lucrurile nu se vor îndrepta şi unii clienţi vor fi consideraţi “dificili” şi greu de mulţumit. Dar la urma urmei, de ce să nu am pretenţii? De ce să nu fiu dificilă când e vorba de mine, de sănătatea mea şi de buna mea dispoziţie? Este chiar atât de greşit? Ar trebui să mă simt bine doar că merg într-un loc unde merge aşa zisa “lume bună” şi atât? Mda…probabil voi vontinua să merg “dincolo”, să nu mai contribui la PIB-ul acestei ţări, să mă simt bine dincolo servită de români care acolo nu crâcnesc, ci zâmbesc, să mă bucur de compania celuilalt fără să trebuiască să îi scriu mesaje din cauza muzicii care urlă şi nu ne mai putem auzi, să văd oameni absolut obişnuiţi şi care, da, au pretenţii şi sunt dificili.

Nu rămâne decât să vă ridic osanale pentru a doua zi memorabilă din 2016 şi să mă gândesc cu groază că posibilităţile de a petrece o seară decentă, nu fantasică, doar decentă, dispar în aburii groteşti ai goanei după profit şi ai lipsei de respect faţă de cel care ar trebui să fie stăpânul vostru – CLIENTUL.

In vino veritas! Într-adevăr!

M.

La mulţi ani…

Este 31 decembrie noaptea, târziu şi nu pot să închid ochii. Mă gândesc că ar trebui să îmi pun o dorinţă, ca toată lumea, dar îmi dau seama că, de fapt, dorinţele mele sunt visurile mele. Visurile mele nerostite, neauzite, necuvântate. Visurile mele secrete, neînţelese, nepătrunse, nepătate, neatinse de realitatea îngheţată din jur. Visurile mele sunt calde şi prietenoase, aici şi, totuşi, atât de departe. Visurile mele sunt ca nişte steluţe pe cerul îngheţat, păzite de luna mare şi rotundă pe care acum o văd prin geam. Sunt beculeţele care pâlpâie în acest decembrie fără zăpadă, visuri albe, visuri tremurătoare în atmosfera neclintită a acestui sfârşit de an. Visurile mele sunt aici, lângă mine, umane, vii, însufleţite, pătrunzătoare, puternice, strălucitoare. Visurile mele sunt sforile cu care se joacă un păpuşar ghiduş, un actor magic al cărui nume este viaţa. Viaţa mea. Iar dacă aş înceta să visez, acest păpuşar, acest copil frumos ar fi copleşit de tristeţe şi deznădejde pentru că i-aş fura jucăriile preferate.  Si trebuie să merg mai departe, să visez, să visez mai mult, să iubesc mai mult, să îmi ascult inima, să simt mai mult. Să mă gândesc la lucruri, să zâmbesc mai mult, să vreau să mă schimb, un pic, pe mine şi cu mine, să îmi dau seama cu adevărat cât este de importantă sinceritatea în recunoaşterea lucrurilor de care mi-e frică.  Să recitesc “Micul Prinţ”, cartea care m-a învăţat să visez.

<”Iată care-i secretul meu, un secret foarte simplu: Limpede nu vezi decât cu inima. Ceea ce este esențial este invizibil pentru ochi.”
”Ceea ce este esențial este invizibil pentru ochi...”, repetă micul prinţ,  ca să fie sigur că va ţine minte.
”E timpul pe care l-ai pierdut pentru trandafirul tău, care face ca trandafirul tău să fie atât de important.”
”E timpul pe care l-am pierdut pentru trandafirul meu…”, spuse micul prinţ,  ca să fie sigur că va ţine minte.
”Oamenii au uitat acest adevăr”, zise vulpea. ”Tu, însă, nu trebuie să îl uiţi. Devii responsabil, pentru totdeauna, pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru trandafirul tău...”
”Eu sunt răspunzător pentru trandafirul meu...”, repetă după ea micul prinţ, ca să fie sigur că va ţine minte.> (MICUL PRINŢ, de Antoine de Saint-Exupery)

La mulţi ani!

M.

Lanţul slăbiciunilor sau "keep the streets empty for me"...

Este o postare scrisă la nervi aşa că îi rog pe toţi calmii, zeniştii, chakriştii şi toţi cei care locuiesc în zone cu 2 maşini pe stradă şi 10 de locuri de parcare să nu citească.

Oradea…Decembrie, deşi temperatura de afară este destul de ridicată (am muşcate înflorite pe balcon şi brad în casă…California dreamin’) contribuind şi ea la încreţirea nervilor mei…Se apropie Crăciunul şi, ştiţi, toată suflarea este cuprinsă de febra cheltuirii banilor…Rogerius… epicentrul…miezul…buricul…focarul…SO NOT!!!

Să-mi explice şi mie cineva ce are zona asta de se îmbrânceşte lumea ca nebună! Că doar nu s-a descoperit nicio groapă plină de aur, nu e central universului, nu e străbătut de nicio paralelă, e într-o construcţie perpetuă, e plin de spitale ceea ce e bad jinx şi plin de magazine cu manechine care zâmbesc monstrous pe Coposu. Nu pricep! Pentru ce naiba te-ai învârti ca un bezmetic o oră pe ceas să găseşti loc de parcare? Doar ca să îţi cumperi bomboane de pom din piaţă??? Să bei o cafea la Danesa??? Ai o scuză doar dacă se întâmplă să locuieşti în magnifica zonă. Si eu mă număr printre cei “binecuvântaţi” să se învârtă în acest cerc vicios al nenorociţilor în căutarea unui loc de parcare. Deşi am abonament de riveran. Dar nu pot să parchez în curte. Din mai multe motive. Ca să ajung în curte trebuie să trec pe lângă tirurile celor de la Unicarm. Care sunt nişte bestii. Si tirurile şi şoferii. Si nu e deloc situaţia din Frumoasa şi bestia. Nuuuu! Apoi, dacă am norocul să ajung în curtea blocului, voi fi întâmpinată de nişte fiare vechi aka maşinile vecinilor septuagenari care stau parcate de ani de zile în acelaşi loc, iar ei îşi contemplă avuţia de pe balcon. Iar eu ajung din nou în situaţia să îmi contemplu ridurile de pe frunte de la atât de mult încruntat şi bombănit!

Dar azi…azi a fost o zi superbă…de-a dreptul magică! Eu sunt such a sucker, fricoasă, fraieră şi prea bine crescută când vine vorba de autorităţi, poliţie, parcări, amenzi şi alte blocaje şi azi este marţi. Si ce dacă e marţi, s-ar întreba unii. Ei bine, marţi şi joi sunt cele două zile fatidice ale săptămânii când se deratizează străzileşi când eu intru în sevraj. Iar eu, la fel ca cetăţeana Miţa Baston, o ghinionistă (pentru că pur şi simplu uit când e marţi şi când e joi şi nu am chef să îmi pun reminder zilnic pe telefon şi pentru treaba asta) care şi-a găsit roţile blocate de 2 ori şi a plătit amenzile respective plus taxa care reprezintă perioada de timp scursă de la blocarea roţilor şi până la descoperirea blocajului, încerc să mă conformez regulilor. Să parchez pe dreapta sau pe stânga.  După caz. Dar azi nu am găsit loc pe dreapta. După ce m-am învârtit 45 de minute de am ameţit, timp în care, spre ruşinea mea, am abuzat de limbajul birjăresc. Si am parcat pe stânga. Dar, pentru că acum suflu şi în iaurt, am sunat la numărul de telefon de la parcări – 0259436276 - la care nu a răspuns nimeni. O fi febra gătitului şi toate doamnele de acolo sunt acasă? Sau e zi scurtă? După aceea am sunat la un alt număr de telefon, tot parcări, pe care l-am găsit pe stâlpul de la parcări. Evrika!  Noroc cu stâlpii! Mi-a răspuns un domn foarte amabil care era uimit că mi s-au blocat roţile anul trecut. Cică nu se mai practică această chestiuţă de 2 ani. Hmmm…oi fi eu excepţia de la regulă? O fi zona de vină! Stiu eu! Rogerius! Dumnealui nu ştia nimic în legătură cu deratizarea stradală aşa că mi-a dat un alt număr de telefon de la Poliţia locală.Ţrrrrr!!!! Nimic. Bineînţeles că telefonul se încăpăţânează să rămână mut. Ok. Decid să fiu şi eu vitează de data aceasta şi îmi abandonez maşina pe stânga. Bineînţeles la 10 minute de casă pentru că eu nu am tupeul, nesimţirea şi proasta creştere a cuconetului  şi grăsanilor care îşi lasă maşinile cu avariile puse în curtea blocului meu şi ele/ei stau în piaţă cumparând cârnaţi şi bombonele din fermecata piaţă. Si ştiţi, e mai frumos să blochez toată parcarea decât să îmi mişc fundicul vreo 10 metri. Ajung acasă şi încep să google google până dau de un alt număr de telefon. Sun şi după încercări multiple îmi răspunde o duduie hlizindu-se (presupun că era toată nuri) care mă conectează la altă linie, linie care nu e cea bună, dar doamna de acolo îmi spune să nu îmi fac griji pentru deratizarea stradală pentru că e iarnă şi nu se mai spală străzile. Ufff! Trăiască iarna! Si aglomeraţia! Si piaţa Rogerius! Si cartierul Rogerius! Si Moş Crăciun.

Si uite aşa s-au scurs vreo 2 ore. Si eu încă am nişte întrebări legate de felul în care ar trebui să mă comport. Ar trebui să parchez pe interzis, să ignor toate semnele, să blochez alte maşini şi să merg mai departe nepăsătoare? Ar trebui să  nu mai dau telefoane, ar trebui să nu îmi pese, ar trebui să am mai mult curaj? Nu ştiu! Sau poate ar trebui să dau doar un singur telefon, unde trebuie şi toate problemele s-ar rezolva? Probabil.

M.

P.S. Dragă Moşule, iartă-mă că am fost un birjar azi…Uite, îmi doresc doar să vizitez Africa şi un Mini Cooper că e mai mic decât maşina mea şi poate aşa pot să găsesc loc de parcare mai repede şi mai uşor. Si, te rog, învaţă-le pe doamnele de la serviciile publice să apuce cu mâna receptorul telefonului (toate numerele încep cu 0259…)

Moş Crăciun există…

Da. Moş Crăciun există. Trăieşte la Polul Nord şi aşteaptă o scrisorică de la mine. Si voi crede mereu şi mereu, pentru totdeauna în Moş Crăciun, chiar dacă tocmai am primit un mic mesaj care îmi spune să cresc, să mă maturizez şi să nu mai visez cu ochii deschişi. Refuz. Pur şi simplu refuz să stau cu ochii închişi şi să fiu atât de practică, realistă şi mereu în alertă. Dacă asta înseamnă să fii adult, voi spune pas. Pentru că este atât de “passé precum 90/60/90 şi simetria”. (Ana Morodan dixit)

Moş Crăciun este acolo şi vine negreşit, la fel ca în fiecare an. Si îmi promit că, atunci când voi avea copii, ei îl vor iubi pe Moş Crăciun şi îl vor aştepta cu nerăbdare. Copiii mei nu vor primi bani, tablete şi telefoane de la Moşu datorită lipsei de inspiraţie, cauzată de lipsa viselor şi prezenţa lenei în vieţile adulţilor. Copiii mei vor visa cu ochii deschişi, pentru că mama lor îi va învăţa să viseze şi să spere. Copiii mei vor crede în basme, zâne, dragoni, spiriduşi, elfi şi reni si vor copilări cât trebuie să copilărească. Copiii mei îşi vor atârna şosetuţele şi vor tresări la fiecare zgomot din noaptea aceea magică. Copiii mei îl vor iubi pe Rudolf şi năsucul lui pentru că vor iubi animalele. Copiii mei îi vor scrie lui Moş Crăciun scrisori în fiecare an. Copiii mei nu vor accepta bolboroseli precum “Mi-a zis mami că nu există Moş Crăciun! Haha”! Copiii mei vor avea destul timp să se lupte cu realităţile devastatoare ale universului adult şi nu vor deveni la 10 ani nişte mini-adulţi enervanţi, realişti, serioşi, revoltaţi, poruncitori şi comandanţi. Copiii mei vor fi, probabil, nişte ciudaţi sofisticaţi pentru că vor fi ai mei. Copiii mei vor fi nişte hliziţi drăguţi care vor primi epistole de la Moşu’ şi la 20 de ani. Pentru că mă voi asigura eu de acest lucru. Copiii mei vor fi fericiţi în visele lor! Copiii mei vor fi fericiţi în realitate!

Iar pentru cei care refuză să viseze cu ochii deschişi, uite dovada că Moş Crăciun există!

Vă doresc vise minunate!

M.