Un început de an mai mult decât funky! Pfuuu….veritas
veritate
O seară chill s-a terminat cu nişte nervi creţi şi nişte
frustrări crunte datorită neruşinării, plictiselii, lipsei de profesionalism şi
tot ce vreţi voi a gazelelor care servesc în Tapta. Aveam o părere relativ bună
despre local (nu îl voi numi crâşmă că nu e cazul), dar în acest moment aş dori
nişte scuze şi nişte plecăciuni spre papucii mei încât să vă ajungă pe tot
anul.
Atmosfera a fost drăguţică la inceput. Când am ajuns totul
era rezervat, aşa că soluţia a fost să stăm la geam sau la bar. Ok. Primul
lucru dezagreabil – lipsa cuierului. Acum, gândiţi-vă şi voi. E iarnă. Sigur nu pot ieşi în flip-flops şi costum de
baie. Am nevoie de haine. In lipsa cuierului mi-am agăţat haina de spătarul
scaunului care nu are spătar pentru aşa ceva. Am măturat podelele de vreo două
ori, dar, na, am contribuit şi eu la curăţenia localului. Am apăsat ignore.
După aceea fetele gazelele şi-au luat paltoanele şi au început să care mese şi
scaune dintr-o altă încăpere, probabil pentru cei care au avut mai multă minte
şi au rezervat. Drăguţ. Mai mult decât drăguţ. Apoi muzica în surdină a prins
curaj şi ne-am trezit că vorbim cam tare ca să ne înţelegem. Deja totul era mai
mult decât drăguţ. Dar am ignorat….până a venit nota de plată!
Nota de plată era un bileţel creţ care arăta o sumă
incredibil de mare pentru nişte pahare de vin. Ce săreau în ochi erau sumele
diferite pentru fiecare pahar, deşi, cică, am consumat acelaşi vin. Adică un
pahar era la un moment dat 26 de lei, iar altul 12 lei. Iar când am cerut nişte
explicaţii privind suma pantagruelică precum şi diferenţele de preţ, ni s-a
răspuns că “aşa erau desfăcute sticlele”. In această ordine. O fi fost
aleatorie? Aţi tras la sorţi? Poate că ar fi trebuit să mă întrebaţi dacă vreau
să beau vin de 26 lei paharul sau 12 lei paharul. In schimb aţi decis voi ce mi
se potriveşte cel mai bine. 26 la început şi 12 la final. Spre final, mai
oboseşte lumea, nu? E adevărat că paharul
de 12 lei era mai acru, dar, spre final, mi se acrise deja şi nu am acordat
importanţă.
Să înţeleg că la început ni s-a adus un pahar de vin de 26
de lei dintr-o sticlă care costa cât? Darlings, sunt convinsă că vinul nu era
de 200 de ani şi nici din crama lui Zorro, aşa că 26 de lei nu justifică nimic.
Si ştiţi ceva? Nici măcar nu a fost un vin care să mă ridice pe culmile
extazului!
Mai
vreţi să enumăr chestiuţe? Se fuma în local, deşi nu ar fi trebuit. Nu ştiţi
limba engleză, deşi ar fi trebuit. Nu întrebaţi dacă clientul plăteşte[caş], ci
[kæʃ] că doar nu merge să mulgă oaia. Nu aveţi o uniformă
drăguţă care să vă facă speciale (la 26 de lei paharul vreau altceva decât
bluză tricotată şi pantofi sport) şi vă să scoată din banal şi m-aţi lăsat să
aştept în faţa paharului gol prea mult timp. Si eu nu sunt obişnuită să aştept
după nimeni! Iar când mi l-aţi adus, paharul adică, acesta era ud, cu picuri de
apă pe pereţi. Probabil l-aţi clătit doar la robinet. Iar eu am plătit 26 de
lei pentru un pahar ud! Şi sunt CLIENT! Trebuie să mă satisfaceţi pentru că eu
cheltui bani ca voi să vă luaţi salariul, să vă meritaţi bacşişurile, pentru ca
şeful vostru să facă bani, iar afacerii voastre să îi meargă bine. Ei, uite, nu
mai am chef! Dacă vă calc pragul, ar trebui să îmi fiţi recunoscătoare şi să vă
comportaţi ca şi cu un bulgăre de pulbere fină. Inţelegeţi? Pentru că eu am
pretenţii şi, mai ales, pentru că VOI aveţi pretenţii de local mai acătării.
Iar cei care sunt de acord să plătească ca nişte chiori şi să accepte tacit tot
sunt nişte blegomani şi snobi care se prefac că totul e OK. Nu e OK. Chiar
deloc. In schimb, staţi şi vă uitaţi inerţi. Iar tu, cea care mă serveşti, întreabă-mă.
Vorbeşte cu mine! Comunică! Stii că noi suntem într-o relaţie? Client-prestator
de servicii. Respectă-mă! Cred că am foarte multe drepturi în calitate de
partener al acestei relaţii pe care tu se pare că nu o pricepi!
Probabil că voi fi criticată din nou de unii “amici” care mi-au
sugerat la un moment dat să mă mut într-un oraş “mai huge” dacă emit pretenţii
mai sus de piciorul broaştei. In această
ipostază, de vorbăreaţă (nu voi spune blogger să nu ofensez), îmi asum
criticile constructive/neconstructive, dar refuz să nu am pretenţii şi
aşteptări când totul se întâmplă pe banii mei, în timpul meu şi cu persoana
mea. Atâta timp cât oamenii se vor mulţumi cu puţin, cu servicii proaste,
minime (de exemplu, niciodată nu am primit ceva din partea casei – o măslină,
un biscuit sau o felie de lămâie fără să trebuiască să plătesc. Du-te şi bea un
ceai la RA şi vei plăti şi felia de lămâie. Bineînţeles, acest gest ar duce
afacerea direct în faliment în viziunea “afaceriştilor” respectivi fără să se
gândească că un client mulţumit ar mai aduce alţi 3 clienţi) lucrurile nu se
vor îndrepta şi unii clienţi vor fi consideraţi “dificili” şi greu de mulţumit.
Dar la urma urmei, de ce să nu am pretenţii? De ce să nu fiu dificilă când e
vorba de mine, de sănătatea mea şi de buna mea dispoziţie? Este chiar atât de
greşit? Ar trebui să mă simt bine doar că merg într-un loc unde merge aşa zisa “lume
bună” şi atât? Mda…probabil voi vontinua să merg “dincolo”, să nu mai contribui
la PIB-ul acestei ţări, să mă simt bine dincolo servită de români care acolo nu
crâcnesc, ci zâmbesc, să mă bucur de compania celuilalt fără să trebuiască să
îi scriu mesaje din cauza muzicii care urlă şi nu ne mai putem auzi, să văd
oameni absolut obişnuiţi şi care, da, au pretenţii şi sunt dificili.
Nu rămâne decât să vă ridic osanale pentru a doua zi memorabilă din
2016 şi să mă gândesc cu groază că posibilităţile de a petrece o seară decentă,
nu fantasică, doar decentă, dispar în aburii groteşti ai goanei după profit şi
ai lipsei de respect faţă de cel care ar trebui să fie stăpânul vostru –
CLIENTUL.
In vino veritas! Într-adevăr!
M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu