Autism...

M-am gândit mult dacă e bine să scriu despre acest subiect, dar mi-l voi asuma. Pentru că trebui să îmi asum. Intr-una din zilele trecute mi-am făcut analizele. In timp ce aşteptam să mi se scoată sânge, auzeam un copil plângând. Si mi s-a făcut şi mai frică decât îmi era. Deşi sunt adult, încă mi-e o frică cumplită de ace, injecţii, vene umflate, analize, rezultate. Si mă gândeam la bietul copil din cealaltă cameră. Nu îl vedeam, dar puteam să aud tânguirea lui dar şi vocile blânde ale unor adulţi. Am întrebat-o pe Doamna Chiana de la Laborator Humanamed (pentru că acolo eram) ce se întâmplă. Mi-a spus că e vorba despre un copilaş cu autism care trebuie să facă nişte injecţii cu Moldamin. Copilul a ajuns acolo, după multe peripeţii pe la tot felul de doctori, pentru testele pe care trebuia să le facă înainte de injecţiile respective. Si nimeni nu îşi asumase să îi facă testele. Nici medicul de familie, niciun centru de permanenţă. Pe motiv că e autist. Si el avea urgent nevoie de injecţia respectivă. Si m-a cuprins revolta din nou. Cum poate fi posibil aşa ceva? Cum? Doar un laborator şi-a putut asuma acest lucru? Doar unul? In secolul XXI! De necrezut!

Sunt tristă, furioasă şi, nu ştiu, nu găsesc cuvântul acela pe care să îl pot folosi şi care să exprime furia şi dorinţa mea de a urla şi a plezni pe cineva tare peste faţă. Nu îl găsesc. In ţara asta în care se vorbeşte despre graţierea celor din închisori, despre tot felul de indivizi, prost crescuţi, imbecili, fără educaţie, nişte foşti studenţi care au terminat facultatea cu 6 (iar azi să fii student de nota 6 înseamnă că eşti prost de bubui)  şi acum au devenit mari politicieni care apar la televizor, despre tot felul de nenorociţi patentaţi care au ajuns să dicteze şi să îmi impună tot felul de aberaţii pe care alţii de-abia aşteaptă să le îmbrăţişeze, în ţara asta eu aud durerea unui copil nevinovat, pe care nu mulţi sunt dornici să îl ajute. In ţara aceasta şi în oraşul acesta nişte oameni nu au vrut să îşi asume durerea unui alt om. Un copilaş frumos, care mi-a zâmbit când a ieşit din cameră, cu doi părinţi minunaţi, care zâmbeau în ciuda tuturor nemerniciilor la care sunt supuşi. De ce? De ce? De ce? Vreau să mă revolt şi să urlu. Pentru copiii care nu au acces la hrană, educaţie, copiii “speciali” care sunt trataţi ca nişte paria ai acestei lumi nebune, copiii despre care lumea nu vrea să vorbească, copiii singuri, abandonaţi, orfani pe care nu îi vrea nimeni. Pentru copiii abandonaţi prin tot felul de spitale, care trăiesc ca nişte animale de care nu îţi pasă. Pentru autişti, canceroşi, “nebunii” minunaţi ai zilelor noastre. Pentru toţi pacienţii care zac în spitale jegoase, urât mirositoare, cu prea puţini doctori cărora să le pese, cu medici de familie leneşi şi aroganţi. Pentru toţi cei care nu au posibilitatea de a plăti să îşi facă analizele, care nu au posibilitatea să consulte un doctor bun, pentru cei care sunt trataţi ca nişte milogi pentru că încearcă să schimbe ceva pentru copiii lor “speciali”, pentru cei care vor merge până în pânzele albe pentru sănătatea copiilor lor, pentru cei care au un cuvânt de spus. Pentru cei deştepţi şi inteligenţi, care nu vor face compromisuri doar pentru a dobândi un statut de tembel într-o lume a tembelilor. Pentru oamenii creativi, pentru oamenii cu imaginaţie, pentru cei neînfricaţi, pentru oamenii frumoşi care ştiu să trăiască frumos fără să ţipe şi fără să ne dovedească la modul urlător în fiecare zi că merită atenţia noastră.

Dar lumea vorbeşte, este vocală, avizată, atotcunoscătoare şi se dă de ceasul morţii când vine vorba de puşcăriaşi, preşedinţi, partide politice, tot felul de analfabeţi ajunşi peste noapte aleşi, Dragnea, Iohannis, Tăriceanu, Kövesi, TV, guvern, închisori, salarii, pensii, amante, neveste, soţi, scandal, lene cât cuprinde, superficialitate cât încape, prostie la cote maxime. Lumea are timp pentru asemenea subiecte “senzaţionale” pentru că e mai comod, mai plăcut, mai delicios şi mai haios. Iar viaţa e mai roz când ai de ce să râzi, nu-i aşa?

M.