Viaţa la bloc…

Viaţa la bloc este…deosebită, desigur. Dacă nu ştiaţi până acum, e timpul să descoperiţi câteva motive pentru care v-aţi muta la..bloc.

Eu stau într-un bloc înconjurată de vecini mai în vârstă. Prin urmare, mă comport ca o pisică la vânătoare de şoareci. Umblu pe vârfuri, nu fac zgomot şi sunt foarte atentă pe cine invit la mine. Să nu trezesc suspiciunile vecinilor care, sunt convinsă că, plăcându-mă atât de mult, se comportă cu mine ca şi cu un bulgăraş de aur şi îmi doresc doar linişte şi stări zen. Mdaaa…Când m-am mutat aici, doi vecini (probabil comitetul de întâmpinare) mi-au atras atenţia că e o scară respectabilă, populată de profesori, doctori şi psihologi (ouch) la pensie, aşa că dacă aveam de gând să dau vreo petrecere, să îmi pun pofta în cui. Apoi a fost problema tocurilor. Vecinii de la 5 mă auzeau umblând pe tocuri şi mi s-a sugerat să îmi pun pantofii după ce ies din casă. Ok. Treaba asta nu prea îmi reuşeşte nici acum, dar na Apoi a fost Tequilla, căţelul meu de 3 kile. Cică auzeau zgomotul lăbuţelor pe podea, aşa că biata Tequilla a fost exilată la părinţi. Oricum, cred că ei îi place mai mult cu mama şi cu tata unde face ce vrea, mănâncă ce vrea, doarme cât vrea şi stă la curte, domnişoara. După aceea, Doamna Coco, cititoare în cafea şi stele, s-a oferit să îmi ghicească viitorul, iar eu, o fricoasă, am refuzat. Şi uite aşa a refuzat să mai vorbească cu mine, deşi până la momentul X mă întreba de fiecare dată : “Ce faci, drăguţă?”. Bineeee. 

 Sursa:https://dohocampus.wordpress.com/2008/05/24/blocuri-si-blogareala/

Să nu mai pomenesc faptul că nici nu trebuie să merg la biserică pentru că nenea Munteanu ascultă slujba în fiecare duminică de la ora 9. Doamna de la 7 făcea şniţele (bănuiesc că asta făcea altfel nu îmi explic bubuiturile produse de o doamnă respectabilă în vârstă) până acum o lună în fiecare sâmbătă şi duminică dimineaţa. Acum s-a reprofilat şi ascultă muzică populară de la 6 dimineaţa, în aceleaşi zile ale săptămânii. Si ascult şi eu. Apoi mai e problema mirosurilor care mă înconjoară din bucătăriile vecinelor mele gospodine, mirosuri care mă înnebunesc, eu fiind o catastrofă în domeniu. Dar îmi pun pofta în cui mai mereu, că de, dacă nu gătesc... Urmează parcarea. Eu nu am loc în curte pentru că sunt mai tinerică şi mai sprintenă de picior, prin urmare parchez în stradă, învârtindu-mă ca un titirez în căutarea unui loc.  Bineînţeles că toate mişcările îmi sunt monitorizate pentru că ei, fiind pensionari, nu au prea multe treburi cu excepţia privitului pe fereastră. Privesc propriile maşini care se mişcă foarte rar şi strigă la mâţele care se cuibăresc pe capote. Iar liftul…Când s-a pus problema înlocuirii acestuia, s-au gândit că vor da colţul în curând şi au refuzat. Nu a dat colţul niciunul, dar sunt convinsă că s-au gândit la mine când l-au cosmetizat, îmbrăcând pereţii în argintiu aşa, să mă simt eu o regină disco. Dar este oglindă şi îmi place. Să vorbesc şi despre zgomote? Nenea Munteanu sforăie, doamna de la 7 adoarme cu televizorul dat pe Capatos sau vreun serial turcesc, cei de la 5 se ciondănesc, afară se lucrează la parcare, staţii de tramvai, şine şi trotuare şi tot aşa.

Cum să nu îţi placă viaţa la bloc?  E ceva…

M.