Iertare...

Suntem toţi oameni buni, nu-i aşa? Suntem toţi iubitori, calzi, săritori, generoşi. Ne spunem întruna că suntem oameni buni pentru că toţi vrem să fim buni. Oamenii buni nu trebuie să îşi ceară iertare. Până când o fac. Îşi cer iertare. Şi totuşi…reticenţa de a-ţi cere iertare când greşeşti, de multe ori, produce mai mult rău.Te cerţi, simţi că persoana pe care ai rănit-o este inamicul, devii partea vătămată. Îţi ceri iertare pentru că, în momentele acelea, te consideri mai rău decât cei mai răi şi nu îţi place deloc. Şi nu înveţi, nu vrei să pricepi că persoana pe care ai rănit-o nu îţi datorează nimic. Nu este necesar să te audă. Nu este obligatoriu să te ierte. Nu trebuie să te placă. Poţi să îţi ceri scuze şi să îţi spună “La naiba, nu vreau să mai aud de tine. Eşti o persoană îngrozitoare!”

Dar, la urma urmei, e în regulă. Nu trebuie să te audă. Pentru ei eşti doar această persoană urâtă şi groaznică. Ei au dreptul să gândească acest lucru. Pentru totdeauna. Nimeni nu îţi datorează prietenia. Nimeni nu îţi datorează iertare. Şi dacă tu aştepţi în fiecare zi ca ei să te ierte şi ei spun “Nu, nu te iert. Nu te voi ierta niciodată”, e în regulă. Tu ai greşit. Ei au dreptul să te dispreţuiască.  
Există persoane care cred că sunt un om îngrozitor şi mă urăsc sau, cel puţin, eu cred că mă urăsc. O merit. Mi-am cerut iertare pentru că aşa am simţit eu că trebuie, deşi încep să mă obişnuiesc cu ideea că nu sunt o persoană infailibilă, că lucrurile bune sau rele pe care le fac, de multe ori, nu mă definesc. Sunt doar o fiinţă umană, o fiinţă umană complicată şi minunată care reprezintă multe lucruri, pentru mulţi oameni – unele bune altele rele. Sunt  absolut convinsă că voi face greşeli şi de acum înainte şi voi continua să cresc. Tot ce pot să fac este să fiu sinceră cu mine însămi şi să accept că, până la urmă, eu trebuie să mă iert pe mine.
M.