Eu, egoismul şi iubirea…

De ziua mea ar fi trebuit să fiu la Roma…Dar nu am mai ajuns. Un sufleţel şi-a găsit liniştea în ziua aceea. Un suflet chinuit care, în sfârşit…Si am fost atât de furioasă. Furioasă pe cineva. Cineva care nu a mai avut răbdare. Cineva al cărui nume nu l-am pronunţat atunci pentru că nu am putut să îl pronunţ. Atunci nu am înţeles nimic. Mă gândeam la mine şi la ziua mea. Si eram atât de tristă şi furioasă în acelaşi timp. Eram acolo, undeva, în noapte, când am primit un mesaj. Stiam ce conţine mesajul dar mă gândeam că dacă ignor primul sunet al telefonului nu s-a întâmplat nimic. Dar nu puteam să ignor. Si m-a cuprins panica gândindu-mă că toate planurile mele s-au năruit. In ziua aceea, în aşteptarea zborului spre tristeţe, am fost într-o catedrală, undeva. Atunci, acolo, m-am întrebat: de ce, de ce? De ce acum? De ce nu a mai avut răbdare? Si atunci am înţeles această enigmă, acest joc de-a viaţa şi de-a moartea. Deşi nu am vrut să intru în locul respectiv. Pentru că mi se părea că tristeţea mea nu încape acolo, că tristeţea mea e mai puternică decât tot, că tristeţea mea nu are margini. Dar liniştea de acolo, muzica care răsuna printre coloane, sunetul paşilor…Când am ajuns acasă, dimineaţa, totul era înconjurat de linişte. Nu era nimeni pe stradă, nu se auzea nimic. Era atât de linişte. Dar îmi răsuna în urechi muzica din catedrală. Muzica aceea pe care o aud şi acum. Atât de liniştitoare şi atât de profundă. Liniştea liniştilor. Dar eu nu puteam să mă liniştesc. Imi doream să dorm. Doar să dorm. Si nu puteam.

Poate că nu ar trebui să scriu despre aceste lucruri. Probabil că sunt un munte de egoism, dar eu vreau să înţeleg. Să înţeleg ce e viaţa, ce e moartea. Să  le înţeleg, deşi mi se pare atât de greu.  Si am reuşit să înţeleg că cele două sunt o prezenţă constantă în viaţa noastră, deşi ne este greu să conştientizăm prezenţa lor. Ne naştem, trăim şi murim. Acesta este mersul firesc al lucrurilor. Nu am plâns în prima zi…nu am putut…poate eram prea departe de suferinţă. Dar când am ajuns acasă am izbucnit. Am plâns. Mult. Cum nu am plâns de multă vreme. Si am sunat-o pe mama pentru că ea poate să mă liniştească de fiecare dată. De fiecare dată.

Atunci, de ziua mea şi în ziua aceea când…nu am mai ştiut cum să mă comport. Cum să reacţionez când oamenii îmi urau la mulţi ani într-un loc plin de tristeţe. Si vroiam să mă lase în pace. Doar să mă lase în pace. Dar am înţeles că viaţa îşi continuă rostul ei întortocheat, că eu încă pot să sărbătoresc, să râd, să plâng, să iubesc, să visez, pe când omul acela…Am înţeles că oamenii lângă care am vrut să fiu şi pe care i-am vrut aproape atunci se comportă cum simt ei, că mă iubesc, că se gândesc la mine, că zâmbesc pentru mine deşi inimile lor erau pline de durere. Ei nu aveau nicio vină că eu mă născusem într-o zi în care cineva îşi lua rămas bun. Si atunci am hotărât că trebuie să le zâmbesc. La urma urmei era vorba doar de o zi şi nişte cifre pe care eu pot să le sărbătoresc în fiecare an. Deşi nu am răspuns decât târziu, am hotărât să îi răsplătesc pe cei care m-au îmbrăţişat, care mi-au scris pentru că s-au gândit la mine atunci, să le mulţumesc pentru gânduri şi urări. Ei nu aveau nicio vină. Nimeni nu era vinovat. Nimeni nu este vinovat. Acum înţeleg. Nimeni nu este vinovat. Este doar această enigmă a naşterii şi a morţii, un ritual al înţelegerii de sine şi a celuilalt, o luptă a vanităţii şi egoismului de a simţi că trăieşti. Si da…eu sunt aici înconjurată de iubire, iubire din partea celor pe care îi iubesc, ei i nu numai, această iubire incomensurabilă care ne face să mergem mai departe. Iubirea este cea care ne dă viaţă şi tot iubirea ne ajută să înţelegem ce e neînţeles. Doar iubirea.

M.