Zâna Măseluţă şi dentiştii…

Zâna Măseluţă e cea mai drăguţă dintre zâne pentru că are grijă de dinţişori. Dinţii au fost, sunt şi vor fi pătrăţelele acelea, mici, albe (de dorit) pe care le dezvălui când vorbeşti sau zâmbeşti sau râzi, aşa că sunt de o importanţă extremă. Bine, asta în cazul în care râzi. Dacă stai botos şi umflat, poţi să ai nişte hăuri în loc de dinţi. Nu e cazul aici. Ah. Şi te ajută să mesteci.  Orice aproape. Sau să scrâşneşti. Si eu scrâşnesc. Mult. Nu e sănătos pentru că am înţeles că se tocesc, dar viaţa asta…nu e o scrâşneală continuă? 

Când eram mică, de fiecare dată când mergeam la dentist, durerea dispărea ca prin minune în sala de aşteptare şi îi rugam, dar cât îi rugam,  pe ai mei să mergem acasă. Sunetul frezei dentare făcea minuni cu durerea mea, dar nu cu părinţii. Nu am reuşit niciodată să îi conving. Nici pe unul nici pe altul. Poate de aceea acum nu am probleme cu dinţişorii, dar nu se ştie niciodată când mă trezesc ştirbă ca Baba Cloanţa. Dar aş putea spune că am dezvoltat o obsesie pentru dinţii sănătoşi, ceea ce nu e un lucru rău, nu-i aşa?

Când am putut să îmi aleg eu dentistul, prima alegere a fost un el. Un dentist extrem extrem de serios şi arătos (în perioada aia citeam o carte despre Auschwitz şi mi se părea că Dr Mengele e în aceeaşi sală cu mine), care se uita la mine cu ochii lui mari albaştri, niciodată zâmbind, cu muzică clasică pe fundal dar puteai, totuşi, să auzi chiţcăitul unui asistent printre notele Cavaleriei Rusticane. Si îmi era foarte frig în cabinetul lui, întinsă pe un pat. Dar era şi este un profesionist remarcabil. Si refuza să îmi albească dinţii. Că nu aveam nevoie, ceea ce eu nu înţelegeam atunci. Acum înţeleg.

A doua alegere a fost tot un el. El mă făcea să râd până la lacrimi. Dar la un moment dat nu mi s-a mai părut drăguţ să îmi curgă lacrimi de râs în timp ce stăteam cu gura căscată. Dar el mi-a albit dinţii. Deşi nu aveam nevoie. Si aşa am încetat să mai râd. Dar mi-a povestit nişte trebuşoare hilare: mimoze care merg rujate să îşi plombeze ditamai caria, parfumuri în exces care ameţesc  dentistul şi nu pacientul şi alte poveşti despre miasme şi ascunzişuri din cavitatea bucală dar mă opresc aici pentru că tocmai aceste gropiţe reprezintă obiectul activităţii lor prospere, presupun.

A treia alegere şi ultima (sper) este o ea. O doamnă. E ca un personaj dinTara Minunilor şi eu mă simt ca Pălărierul Nebun cu întrebările mele, nelămuririle şi fricile mele. Nu zâmbeşte, dar îmi place, nu se supără când o întreb tot felul de bazaconii citite cine ştie pe unde,  un pic mămică (îmi place şi chestiuţa asta), răbdătoare, atentă, nu prea vrea să folosească anestezic  în exces deşi eu îmi doresc momente de beatitudine tot timpul, mă dădăceşte cu masajul la dinţi, cu pastele de dinţi care mi se pare că au gust de săpun sărat, cu periuţa manuală şi periuţa de dinţi electronică despre care ea îmi spune că e pentru leneşi. Dar eu le folosesc pe amândouă. Doamne, ce îmi place să îmi fac masaj la dinţi! Este punctul culminant al fiecărei zi. Dar mă bântuie frica că aş putea să îmi pierd dinţii şi să port cine ştie ce trebuşoare cu click-clack şi să ajung să arăt ca şi căţeii din reclama de la Pedigree Dentastix. Cu nişte dinţi aliniaţi, perfecţi , fără strungăreaţa cea obraznică. Pe care am vrut să o omor, cerându-i dentistei să îmi pună aparat dentar. Dar ea mi-a spus că “sunt fermecătoare cu strungăreaţa”  şi am crezut-o. Pe ea şi nu perfecţiunea. Ah…şi refuză să îmi albească dinţii. Din nou. Si de fiecare dată vin acasă cu paste de dinţi. Am o colecţie întreagă. Am şi în maşină. Iar periuţele de dinţi trebuie să fie neapărat transparente şi nu colorate. 

Aşadar, cum să îţi alegi/păstrezi dentistul? Pe primul l-am părăsit pentru că sufeream de singurătate şi era sartorialist (ceea ce nu e rău deloc, la urma urmei, dar, na, l-am părăsit), pe al doilea l-am părăsit pentru că eram eu mai sartorialistă şi a naibii, dar ea, dentista mea va rămâne, cred, cu mine mult timp de acum încolo. Probabil tocmai pentru că e mai încăpăţânată ca mine şi  nu acceptă toate tânguirile şi lamentările mele. Si nu câştig aproape nicio batălie la ea în cabinet, lucru care îmi place.

Vă salut zâmbind cu gura până la urechi, dezvăluind  o strungăreaţă “fermecătoare”. Cică.

M.

P.S. Nu uitaţi să vă spălaţi pe dinţi, copii!