Acum
îmi doresc să am un inel fermecat. Stiu că este imposibil, dar eu îmi doresc.
Un inel care să reuşească să înghesuie într-o valiză tot ce iubesc. Poate că
iubesc prea mulţi oameni, lucruri şi de aceea nu încap nicăieri. Mi se face dor
de ducă dar vrea să şi rămân. Vreau să văd lumea, dar, în acelaşi timp, vreau să petrec tot timpul din lume cu cei pe
care îi iubesc. Cei pe care nu pot să îi înghesui pentru că îi iubesc prea
mult.
Mi-e dor de mama pentru că este MAMA, răbdătoare (mama, nu ştiu cum
reuşeşti) şi iubitoare. Mi-e dor de tata pentru că este TATA, cel mai cel şi
cel mai cel. Mi-e dor de sora mea care e mereu stăpână pe ea, dar eu ştiu că
de-abia aşteaptă să mă întorc. Mi-e dor de Maia şi desenele ei. Mi-e dor de
David care doar el ştie să îmi spună că sunt “cute”. Mi-e dor de râsetele lor,
de îmbrăţişările şi pupicurile lor, calde şi sincere. Mi-e dor de Tequilla care
mă ceartă de fiecare dată când mă întorc, cu ochişorii ei mari şi negri. Mi-e
dor de el, de ele, de prietenii mei. Mi-e dor de cărţile mele, de tablourile
mele, de balerinii mei, de pernele mele. Mi-e dor…Dar mi-e dor să plec,
departe, departe, să văd, să cunosc, să descopăr, să gust, să ascult, să
trăiesc. Mi-e dor să zbor, să plutesc, să visez. Si nu ştiu cum să mă împart între
cele două lumi ale mele. Nu ştiu…
M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu