A cere iertare şi a ierta…

S-ar părea că sunt două  dintre cele mai dificile lucruri ale vieţii…să ceri iertare şi să ierţi. In cel mai serios mod cu putinţă. Nu vorbesc de mult auzitul “Scuze”. Spunem “Scuze” aşa, în virtutea inerţiei, ca o rutină zilnică, ca o regulă de “bun simţ”, dar fără să simţim cu adevărat rolul cuvântului respectiv.

Cât de greu este să ceri iertare? Când eram mică şi mă luam la harţă cu sora mea, mi se părea cel mai greu lucru pe lume: să accept că eu greşesc, să fiu mai “deşteaptă” decât ea cum zicea bunica şi să îmi cer iertare. Parcă aveam ceva în gât care bloca cuvintele. Bine, asta pe lângă degetele ei în părul meu. Obişnuiam să folosesc şi eu “scuze”…datorită lenei de a articula cuvinte, din comoditate, aşa printre dinţi, un “scuze” mormăit şi şchiop. Apoi, deodată parcă am început să conştientizez cât de profund sună “Iartă-mă”, pe care îl auzisem înainte, dar nu îi acordasem nicio importanţă, iar “scuze” a devenit doar un cuvânt care îmi provoacă răni audio. “Iartă-mă”. Iar dacă adaugi şi “te rog”…

Este greu să accepţi că greşeşti? Este greu să ceri iertare? Cred că da. Creştem atât de mândri, atât de pătimaşi şi atât de plini de noi. Vanitatea, deşi credeam că este o trăsătură pregnant feminină, este atât de prezentă. Egoismul, disperarea de a avea un statut (nu neapărat profesional) respectat şi, de multe ori, temut de ceilalţi, ne fac să uităm lucrurile simple, normale, de bun simţ. Mă gândesc că acest gest de a cere iertare reprezintă un semn al generozităţii, un semn că poţi să cedezi. Multă multă vreme (mai am, totuşi, momentele mele şi acum) nu am fost mai brează decât alţii. Dar, în timp, am învăţat să fiu mai “deşteaptă”, nu decât alţii, ci decât mine. Să accept că greşesc, că nu am dreptate, să fac eu primul pas pe aleea întortocheată a mândriei inutile. Pentru că totul se reduce la o mândrie exacerbată, mândria care te face să crezi că eşti mai bun decât alţii (ceea ce nu e rău în anumite cazuri, dar doar în anumite cazuri), că tu şi numai tu înţelegi ce se întâmplă şi mergi până în pânzele albe, deşi pe la mijlocul drumului pricepi că ai greşit. Dar continui şi nu te scuzi. Poate că este vorba de acel blocaj, de nodul din gât de care vorbeam sau poate că nu toţi oamenii sunt programaţi genetic să facă toate lucrurile care ar trebui făcute. Poate că oamenii consideră că este doar o altă regulă impusă de cineva, acel cineva, iar ei întâmpină dificultăţi în a se supune regulilor. Poate că este vorba de educaţie, de acei ani petrecuţi acasă şi poate că nu au auzit pe nimeni rostind aceste cuvinte. Poate că este vorba doar de un refuz. Vorbeam cu o prietenă care mi-a spus că ea este o “femeie căreia nu i s-a cerut iertare”. Si m-am gândit ce trist este…pentru că ea a fost jignită şi, totuşi, persoana cealaltă nu conştientizează nici acum urâţenia şi brutalitatea cuvintelor care au ieşit ca un şuvoi. Care este pragul unde oamenii ar trebui să devină conştienţi că anumite cuvinte pe care le folosesc sunt ca nişte cuţite foarte ascuţite, nişte săbii plutind deasupra capului celuilalt, gata gata să cadă şi să măcelărească comunicarea dintre cei doi/trei etc. Nu ştiu.

Pe de altă parte, cât de uşor este să oferi iertare? Stii să ierţi? Vrei să ierţi? Aş vrea să fiu mai iertătoare. Există momente când am probleme în a ierta oameni care m-au trădat sau care m-au rănit. Cred că este vorba de acelaşi nod în gât, de aceeaşi incapacitate de a accepta şi de a fi generos, de mândrie şi de ce nu, laşitate. Pentru că, poate, vrei să îl vezi pe celălalt mergând până în pânzele albe şi să treacă un pic mai mult pe sub furcile caudine, iar tu să te ridici învingător deasupra lui şi să îi dovedeşti, de parcă ar mai fi nevoie, cât de mult a greşit. Nu mai e nevoie.

La urma urmei, este un cerc vicios. A-ţi cere iertare şi a ierta. Pentru că este nevoie de o persoană puternică care să îşi ceară iertare şi de o persoană şi mai puternică care să ierte.

M.