Fata, căpcăunul, elfii şi parcarea…

Personajele acestei povestiri sunt două: o fată şi un căpcăun adică un şofer mustăcios de la o firmă de butelii. Personaje secundare: doi elfi contemporani. Locul acţiunii: parcarea din spatele unui bloc.

Intr-o zi, fata trebuia să ridice un pacheţel de la poştă şi aşa a ajuns să parcheze în parcarea din spatele unui bloc. Fata, o fricoasă, a parcat corect, într-un loc de parcare şi s-a dus să îşi ridice pacheţelul. Dar când s-a întors, de maşina ei era lipită o Dacie din secolul trecut, plină de butelii. Căpcăunul care conducea tărăboanţa parcase pe două locuri, iar spatele căruţei era lipit de colţul maşinii fetei. Fata s-a urcat în maşină si a încercat să iasă dar nu a reuşit. Atunci l-a claxonat pe căpcăun care a devenit ameninţător. Fata s-a dat jos din maşină şi l–a rugat frumos să îşi mute tărăboanţa un pic mai încolo dar el, fiind un căpcăun rău, i-a spus : “Cum ai băgat-o, aşa să o scoţi!” Au! Si a refuzat să mişte un deget. Si iată-i pe cei doi, fata şi căpcăunul, stând ca doi prostănaci, în faţa celor două căruţe. Ceva mai încolo, doi elfi, cu nişte sprâncene subţirele şi mânuţe delicate râdeau de mama focului, ţinându-se cu degeţelele de nădragii slim, prea slim pentru picioarele lor groase/grase (nu are importanţă). De cine râdeau ei? De fată, bineînţeles. De cine altcineva? In tot acest timp căpcăunul mustăcios o ţinea într-o bombăneală despre femeile la volan şi cum îşi iau ele carnetele de conducere. Fata se uita la el mirată, neştiind prea bine ce să îi răspundă. Dar a înţeles că are de-a face cu Homo neanderthalensis din care a rămas doar mustaţa şi şi-a spus că de data aceasta ar fi mai înţelept să tacă. Ea care nu prea tace, a tăcut. Dar ce şi-a spus fata în gând? Vă arăt eu vouă, sclifosiţilor!  Si a scos maşina. S-a chinuit, a transpirat, a invocat nişte zeităţi, dar a scos maşina. In râsetele “corecte” ale zglobiilor şi zâmbetele mustăcioase ale sălbaticului. Si deşi este bine crescută şi politicoasă, de data aceasta, nu s-a sfiit să le arate celor trei încuiaţi un deget. Tocmai fusese la manichiură şi unghiuţa ei era drăguţă şi sclipitoare, “corectă” cum ar spune ei, dovedindu-le celor trei misogini mârlani că ea nu este plictisitoare şi nici plictisită niciodată. Si a încălecat pe-o şa şi a plecat.

Dar eu am nişte nelămuriri. Femeile la volan sunt nişte imbecile?  Nu cred. Nu cred că numărul nostru depăşeşte numărul imbecililor din cealaltă tabără. De ce ei au dreptul să parcheze pe două locuri? Doar pentru că sunt nişte bipezi mai păroşi decât noi? De ce cred că noi primim carnetele de conducere doar dând din gene? Dacă aceasta este percepţia generală, m-aş gândi mai bine înainte să afirm aceste lucruri. Oare cine e sensibil la datul din gene? Nu sunt ei, dragii de ei? De ce sunt misogini şi împart lumea în două tabere: femei şi bărbaţi? Ah, pardon: bărbaţi şi femei. Nu ar trebui să fim o singură tabără, noi, oamenii? De ce trebuie să aducă în discuţie expresia über uzitată “femeile la volan? Evrika! Femeile au condus, conduc şi vor conduce şi de acum încolo. Cam “peste tot”. Nu a fost cumva o ea, o căţea, Laika, prima fiinţă care a zburat în spaţiu? Dar ei, ca nişte băieţei ai unor mămici care i-au crescut prost, heşteg păbarosăneală, se tem că vor deveni şi mai confuzi în ceea ce priveşte propria masculinitate dacă vor accepta ideea că femeile chiar se descurcă. Cum pot ele, dar se descurcă în cele din urmă.
Dar ce m-a deranjat cel mai tare a fost faptul că cei doi zglobii care au asistat la scena de mai sus, râdeau indiferenţi. Indiferenţa ucide, nu-i aşa?

Vă salut “corect”.

M.