Ieri a fost ziua bunicii mele, Elena, mama mamei…94
de ani. Si mi s-a făcut atât de dor de bunici, bunicii care nu mai sunt. Bunicii
şi iubirea lor. Iubirea lor atât de mare, atât de specială, iubirea aceea pe
care nu o voi mai simţi niciodată. Au
fost bunicul şi bunica…cu vacanţele de vară pline de vânătăi de la joacă, cu
vacanţele de iarnă şi părul îngheţat, capul spart de la săniuş, cu cortul din
curte, cu gogoşile, cu copiii de pe stradă, cu vecinele guralive cu care bunica
s-a certat din cauza noastră, graţioasele şi prăpăditele nepoate, cu duminicile
liniştite, cu jucăriile, cu ei doi. Bunica era mică, adusă de spate şi
băgăcioasă. Dorea să ştie tot, tot. Poate de aceea de ne asculta, pe mine şi pe
Alia, sora mea, la toate lecţiile, pe care trebuia să le turuim. Stătea cu
ochelarii pe nas, răbdătoare şi atentă. Oricum raporta la telefon părinţilor
cam tot ce mişca în lipsa lor. Odată s-a supărat foarte tare pentru că i-am
spus că seamănă cu o bunică din desene animate. Dar chiar semăna. I-a trecut
repede supărarea. Si ne-a făcut gogoşi. Bunicul era tăcut dar îmi aduc aminte
cum ne citea poveşti, mie şi Aliei, iar noi stăteam cocoţate pe burta lui. Dacă
bunicul se rănea la vreun deget, bunica trebuia să ne facă şi nouă pansamente
la aceleaşi degete. Si ne plăcea să stăm pe genunchii lui. Imi dau seama ce copii
norocoşi am fost. Doi copii foarte iubiţi. Dar am crescut şi
am început să iubim mai mult, mai mulţi, mai multe…altfel de iubiri. Dar
iubirea aceea, a bunicului şi a bunicii, va rămâne mereu undeva, într-un
colţişor pe care nu îl poate atinge nimeni şi nimic. Si mi-e atât de dor de ei…de
bunicul şi bunica.
M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu