Festivus festivalus...

Si a fost Electric Castle…Si mi-a plăcut. Acum, acasă, din nou în lălăiala şi micimea acestei urbe, spun că mi-a plăcut la nebunie.

A fost prima mea participare. Acum doi ani şi anul trecut am văzut doar poze trăznet şi prieteni încântaţi. Si am vrut şi eu. Chiar dacă vremea nu a fost prietena mea cea mai bună, a fost memorabil, cu multe peripeţii, râsete şi bosumflările de rigoare. Nu se putea altfel. 

Joi, când am plecat din Oradea, nu mă gândeam că voi avea nevoie de un întreg arsenal. Aveam doar o pelerină de ploaie, tricouri itsy-bitsy, rochiuţe, pălăria de paie, Converşii. Light, prea light. In  virtutea inerţiei am aruncat în bagaj o pereche de botine. Cizme, ba. Dar când am ajuns în Cluj, cizmele erau déjà un must. Si pentru că fashion passion, nu se putea decât Hunter, uşurând considerabil “bagajul”. Bref, am stat vreo două ore să ne fâţâim în oglinzi. Dar avem o scuză: raioanele de specialitate urlau de singurătate şi nici replica lui Richard III “Regatul meu pentru  o cizmă” nu ne-ar fi salvat. Si pornirăm spre Bonţida. Fiind prima zi, s-a format o coadă lungăăăăă, aşa că ne-am dat jos din autobuz şi am mers pe jos vreo 2 kilometri. In răpăiala stropilor uriaşi de ploaie, prin noroaie, bălţi, gaze de eşapament. Dar mi-a păsat? Nici vorbă. Pelerina nu vroia să stea pe cap, eram déjà fleaşcă din cap până în picioare, aveam noroi şi în gură, iar părul (elementul generator de stres zilnic) era doar o chestie lipită de moalele capului. Părul nu m-a ascultat în nicio zi aşa că e o cauză pierdută. Si am ajuns la castel unde timp de 4 zile m-am simţit (ar trebui să spun că m-am simţit ca o regină dar eram prea murată şi îmbălsămată în noroi), totuşi, ca o prinţesă a noroaielor. Si a toi toi-urilor. Trebuia să contribui şi eu la creşterea nivelului apei, nu?

Daaaaar mi-a plăcut atât de mult. Mult, mult, mult. Mr Cook aka Fatboy Slim a fost magic.

Parov Stelar a fost magnific. Nouvelle Vague mi-au adus aminte, din nou, cât de cool sunt franţuzoaicele. Au acel “je ne sais quoi” după care tânjesc şi eu în secret. Na, am spus secretul. Iar vocile celor două magnifice sunt perfecte. Live. Fără triluri, oooo-uri şi unduieli specifice muzicii autohtone.

Netsky a fost skydiving. 

The Prodigy a fost aşa şi aşa. Mă aşteptam să dea mai mult că doar erau cireaşa de pe tort, dar voodoo people au fost prea cuminţi şi aşezaţi. Dar, în schimb, mi-au enumerat toate părţile anatomiei umane în asociaţie cu mult uzitatul “fuck”. L-au folosit până şi în combinaţie cu România. Ihîmmmm…..Mi-au plăcut mai mult The Subways (cum zicea admirativ Pepe, un prieten, “sunt doar 3, doar 3, fratele meu”. Bine, Pepe folosea un alt cuvânt dar nu vreau să roşiţi.) Toţi au fost electric. Poate nu mi-au plăcut la fel de mult, dar electric este cuvântul.

Iar oamenii au fost atât de diferiţi şi originali. Am văzut multe fete frumoase, normale, cool, diferite, aşa cum nu prea văd prin urbe, fără aere şi pretenţii de divă scăpată de la pension. Am văzut tipi înalţi (ceea ce în Oradea a devenit o raritate), lumbersexuali (dar aştia aveau atitudine şi nu doar 2 tatuaje cu balauri şi o barbă nespălată), cu mătănii, fără mătănii, (doar pentru connaiseurs), super cupluri, super outfituri, super flash tattoos.

Si multe cizme şi pelerine. Toate culorile, toate formele.

Eu cred că organizatorii merită lăudaţi. Am stat în Cluj şi nu în cort (toată admiraţia pentru cei care au stat în cort) că, de, eu sunt o prinţesă de cartier (glumesc, a fost doar o opţiune ) dar nu am avut probleme să ajungem la timp sau să ne înghesuim. Autobuzele au circulat impecabil din punctul meu de vedere. Iar la castel chiar s-au făcut eforturi, dar având în vedere potopul de proporţii nu prea aveai soluţii. De obicei, eu cârâi şi am limba ascuţită, dar de această dată voi fi nevoită să tac. Pentru că am descoperit că şi la noi se poate. Dacă vrei, dacă eşti profesionist, dacă iubeşti ceea ce faci, dacă eşti pasionat, dacă vrei să îţi testezi limitele, dacă dai tot ce ai tu mai bun. Bineînţeles că există loc de şi mai bine, dar sunt convinsă că vor urma surprize plăcute.

Stiu că au fost voci nemulţumite, dar poţi să împaci pe toată lumea? Nu prea cred. Si e foarte greu să îi împaci. Dar dacă m-au împăcat pe mine, cârcotaşa cârcotaşelor….Pentru mine a fost o super experienţă pentru că am descoperit că pot să îndur multe dacă îmi place ceva, că nu rezolv nimic doar dacă pocnesc din degete, că îmi plac cizmele de cauciuc (data viitoare îl ascult pe tata şi iau cizmele lui de pescar), că îmi plac oamenii anormal de normali şi că sunt o răsfăţată a sorţii să fiu înconjurată de oameni frumoşi (Madi, Andreea, Meda, Pepe şi voi, toţi ceilalţi). Aşa că mulţumesc ELECTRIC CASTLE pentru tot.

Vă îmbrăţişez electric.

M.

P.S. Vorbim, după Sziget.

Sursă fotografii: arhiva personală, Madi Mihălceanu, Pepe aka Isodoro Gonzales

Ele, Sânzienele...

Du-te, Soare, vino, Lună
Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea - floare,
Galbenă, mirositoare,
Fetele să le adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie,
Floare pentru cununie,
Babele să le rostească,
Până-n toamnă să nuntească.

Jos textila, copile!

Veni vara şi odată cu ea sezonul bronzaţilor, brontozaurilor, ridaţilor, împăiaţilor, arşilor şi al altor specimene. Nu mai am chef să detaliez diversele tehnici bronzauristice pentru că déjà toată lumea e neagră din cap până în picioare, de pizmă sau venin.

De data aceasta aş vrea să mă iau la harţă cu nişte părinţi model. Nu prea mă ţin băierile pentru că nu fac parte din tagma /seria aceasta specială, dar îmi voi încerca norocul.

Dragă mami şi tati,

jos pălăria (riscând să fac insolaţie) în faţa actului creator de care aţi fost capabili, dar aţi putea să aprindeţi beculeţul din capul meu şi să faceţi lumină în întunecimea de hău care mă cuprinde când văd poze cu progeniturile voastre cu popoul gol, crăcănate, faţă, spate pe Facebook? Nu pricep frumuseţea poziţiilor, păsăricilor şi a altor elemente ale anatomiei infantile. Mami şi tati, ce e în capul vostru când postaţi poze cu fetele voastre destul de măricele, pristine, goale goluţe pe plajă, cu picioarele desfăcute jucându-se în nisip, cu băieţii voştri alergând, din nou în costumul lui Adam, de colo colo, danga langa de la dreapta la stânga? Vreţi să vedeţi câţi pedofili veţi strânge într-o jumătate de oră? Pentru că eu nu pot să dau like la o poză în care apare ditamai copiloiu’ în pielea goală. Dau like la ce? La goliciune? La puritate? La poziţie? La ce? Explicaţi-mi şi mie! Ce ar trebui să îmi placă? Costumul Evei? Costumul lui Adam? Pas! Eu sunt o susţinătoare înfocată a industriei textile, prin urmare aceste instantanee periculos de infantilo-pornografice îmi dau frisoane de frică şi jenă. Si mai vorbim de adulţii care umblă dezbrăcaţi pe stradă. Ei bine, nu sunt ei vajnicii urmaşi ai apucăturilor părinţilor în încercările disperate de a-şi populariza odraslele prin goliciune? Că prin altceva este mai greu. Aşa că JOS TEXTILA!

Bineînţeles, eu nu sunt o specialistă în domeniul maternităţii şi paternităţii şi vor fi, probabil, unii care vor sări ca arşi. Adică, eu, care nu am trecut prin chinurile facerii îmi permit să emit judecăţi cu privire la aceşti creatori de viaţă. Susţin şi voi suţine că nu toţi merită să fie părinţi, nu înţeleg nimic din acest proces/menire şi ar trebui să se gândească înainte de “acel” act. Dar ei merg înainte, chiori şi inconştienţi.

Dar poate eu greşesc fundamental şi nu reuşesc să văd (ochelarii, bată-i vina) talentele ascunse ale acestor vlăstare. Si mă întreb de ce mami şi tati ar sări revoltaţi că băiatu’ mamii are sub pernă nişte reviste deocheate, îndoite pe la colţuri (perfect normal dacă stau şi mă gândesc, dar ştiţi voi, băiatu’…) sau fătuca şi-a tras nişte poze prin clasa a 6-a cu un fotograf profesionist, crăcănată pe motocicletă (cliseul ne plac motocicliştii că ei sunt bad boys for life), cu bluzica desfăcută şi ţuguind buzişoarele? Nu mai fiţi revoltaţi, dragilor, pentru că voi le-aţi însuflat dorinţa de a epata şi a arăta ce au ei mai de preţ. Si ce au ei mai de preţ a devenit atât de ieftin încât te întrebi dacă nu e second hand.

Probabil că acum mămicile îmi vor închina nişte ode nu tocmai ortodoxe, iar pe unele parcă le văd înfigând ditamai ţepuşele în vreo păpuşă voodoo în încercarea de a-mi ura o viaţă “perfectă”. Dar ţin să vă anunţ că nu are efect asupra mea. Nu mi-au plăcut păpuşile niciodată. Mie mi-au plăcut maşinile (primul meu penar a fost cu Donald într-o maşină de curse-vrmmmm vrmmmmm) şi tata îmi spunea “electricianul” (pentru că stricam televizoarele).

Vă îmbrăţisez matern,

M.

Secretara, acest cerber al birourilor noastre…

Când eram mică, mi se părea foarte tare să fii secretară. Mi se părea că respectivele cucoane (chiar erau cucoane) erau foarte impozante, cu freza perfectă, tocuri, profesioniste, se unduiau încoace şi încolo, cu fustele lor creion. Dar poate mi se părea pentru că eram prea mică şi oricine pe tocuri mi se părea foarte foarte atrăgător.

Si a urmat o altă etapă. Imi aduc aminte că pe la începuturile în afaceri ale unor prieteni secretara lor era o tipă mortală, cu nişte sâni pantagruelici pârguiţi, ca două rachete îndreptate spre ochii privitorului (îmi place mai mult termenul din engleză – “missile”. WOW – pronunţia!), care parcă aşteptau să apese cineva pe butonul “Engage” (avea aer condiţionat – biroul, să mă înţelegeţi), cu fustiţă plisată, scurtă bineînţeles, cu tocuri şi cosiţa împletită într-o coadă a la Cosânzeana. Oh, baby, baby! Ce mai! Era un adevărat festin pentru bărbaţi. Eu mă întrebam de unde îşi cumpăra tricourile acelea mulate de parcă s-ar fi născut cu ele. Pentru că Barbarella Cinderella purta tricou.

Si nu am mai înţeles cam cum ar trebui să fie secretara. Să fie sobră  ca o maică sau să fie o bombă super sexy? Stereotipuri există bineînţeles şi în acest domeniu. Secretara trebuie neapărat să ştie să facă cafea, să răspundă la telefon şi să fie drăguţă. Discutabilă ultima caracteristică. Mai ales cu privire la persoană şi loc. Dar am observat că există mai multe categorii de secretare:

1.      Secretara - assistant manager. De obicei este în pragul periculos dintre adolescent şi tânără, poartă ochelari (chiar dacă vede mai bine decât un microscop),  stă în spatele mesei, picior peste picior, poartă cămăşuţă albă strâmtuţă şi stiletto. Ea face tot ce îi stă în putinţă să îl ajute pe manager: îi duce rufele la spălat, îi cumpără nevestei flori, îi face cafea, îi face masaj la ceafă (stresul ne omoară), îi pune zăhărelul în ceiuţ, îi scoate copiii de la şcoală şi tot aşa. Si într-o zi speră să devină Doamna Cutărică ca o răsplată supremă a eforturilor pe care le-a depus fără să se gândească la următoarea assistant manager, mai tânără şi mai proaspătă, pregătită să reia lista corvoadelor. Pentru şef. Este şi asta o meserie. Sef.

2.      Secretara isterică este cea mai nesuferită. O întâlneşti mai ales în instituţiile publice. De obicei a fost tratată cu superioritate de vreo altă secretară care, probabil, a fost promovată sau a ieşit la pensie. Dar nu a învăţat nimic din experienţa umilitoare şi acum se comportă la fel, de multe ori mai rău decât precedenta. Este rea, pizmaşă şi caută nod în papură, ţipă, ţipă, ţipă toată ziua şi ţi se adresează cu “tu”. E conştientă că nu poţi vorbi cu “şefu” dacă nu eşti drăguţ cu ea. Si ea e fericită dacă poate să tărăgăneze cât mai mult întregul proces.

3.      Secretara coţofană frustrată că nu poate să semneze vreun document în locul şefului şi că nu este consultată. Sigur este posesoare de diplomă care atestă studii superioare ceea ce o face să aibă şi mai mare încredere în ea. Mda…aceste studii superioare îndoielnice. Iţi dă lecţii şi trebuie să o asculţi. Dacă nu o asculţi, te va certa şi sigur nu vei uita.

In final, sunt tot confuză. Si cred că această meserie este destul de grea şi destul de greu de obţinut. Eu nu cred că aş putea să mă ridic la înălţimea cerinţelor. Chiar dacă port tocuri. Masajul, tricoul şi şeful ar fi nişte sarcini prea greu de îndeplinit.

Vă las pe seama secretarei.

M.