Când am uitat să fim oameni…

 Trăim într-o lume alcătuită din creaţii magnifice: de la sistemul solar şi tot ce reprezintă acesta până la cele mai mici forme de viaţă. Trăim într-o lume care a fost atât de artistic creată, fie de o formă superioară a fiinţei sau printr-un big bang interpretat științific. Dar unde este frumusețea de a trăi într-o lume alcătuită şi guvernată de oameni care au uitat să fie oameni?

 

Când am uitat să fim oameni? Când am uitat să îi iubim şi să îi apreciem pe cei de lângă noi? Bunici, părinţi, copii, iubiţi, prieteni, colegi?

Între mine şi umanitate, acum, lucrurile sunt complicate. Presupun că tot ceea ce am sunt cuvintele pe care le împărtăşesc aici, iar umanitatea poate să asculte dacă vrea. Sper că va face acest lucru. Presupun că privesc umanitatea ca şi cum aş fi un om de stiinţă de pe altă planetă. Nu pot să măsor lucrurile deoarece mă simt ca o străină, dar ceea ce văd în ochii lor, ai oamenilor, este violenţă şi ură şi sunt îngrozită.  Dar cred că, totuşi,  este vorba mai mult de tristeţe. Tristeţea de a vedea cum oamenii, semenii mei şi-au pierdut compasiunea si iubirea pentru cei de lângă ei. Dar poate că nu au avut niciodată aceste sentimente, iar eu, în naivitatea mea, perorez aici, încă crezând în bunătate şi decenţă.  

Vorbesc două limbi: limbajul cuvintelor şi limbajul tăcerii. Cu foarte puţini oameni pot să vorbesc folosind tăcerea. Totuşi, tăcerea mă ajută să vorbesc cu întregul univers: cu stelele, cu luna. Cu oamenii folosesc cuvintele. Cuvintele sunt un fel de artă. Sunt o creaţie a oamenilor. Am creat cuvintele pentru a exprima lucruri si astfel să putem funcţiona. Dar cred că acum am uitat ce mult pot să rănească cuvintele.  Cuvintele spuse cu ură, cu furie, fără urmă de compasiune pentru suferinţa celor de lânga noi.

Aş vrea ca semenii mei să înveţe limbajul tăcerii. Aş vrea să fie buni. Aş vrea să înveţe să asculte strigătele mute ale celor care nu mai au o voce. Aş vrea să redevină OAMENI.

Cer prea mult?

M. #pierdutaprintrecuvinte

Se poate şi aşa...

Aş vrea ca lucrurile să fie la fel de fermecătoare şi magice ca în imaginea de mai jos. Aş vrea să am bagheta magică a lui Harry Potter şi să schimb lucrurile. Aş vrea să fiu un magician puternic şi drept. Aş vrea…multe. S-a mai încheiat un an şcolar, un an ciudat, o glumă macabră. Probabil vor fi voci care vor protesta, dar rămân la părerea mea.

In primul rând, vorbim de un sistem de învăţământ abrutizat, în derivă, cu examene anapoda şi inutile. Nişte glume nesărate la sfârşitul cărora părinţii şi profesorii se bat cu pumnii în piept şi se felicită reciproc, fără să se gândească la chinul şi eforturile copiilor care au trecut prin aceste încercări gândite de către adulţii “responsabili”.  Hmmm….De ce se întâmplă aşa ceva? Poate cineva să răspundă? Părinţi? Profesori?

Gluma a fost de-un coşmaresc şi mai grotesc la începutul perioadei negre numită pandemie. Tot ce s-a întâmplat în această perioadă a fost o mimă proastă a unui proces educaţional îndoielnic, cu aşa numiţi “manageri” ai educaţiei care reflectă, de fapt, ce înseamnă un management defectuos şi prost gândit. Dar de ce m-aş mira? Suntem printre ţările care au deschis birturile dar ţin şcolile închise. Se organizează petreceri, dar orice activitate într-un mediu controlat precum şcoala este interzisă. Cică e vorba de “distanţare socială”… Nu îmi dau seama foarte bine ce înseamnă acest lucru când, în majoritatea locurilor îmi suflă în ceafă la propriu nişte indivizi care mă privesc dezaprobator pentru simplul fapt că port mască şi mă încrunt când se freacă de mine. Probabil….de fapt, nu probabil, SIGUR diferenţa este că şcoala nu aduce bani. Dacă ar avea în minte sănătatea şi siguranţa copiilor, poate ar fi mai mulţi care ar respecta regulile “distanţării sociale”. Păcat că nu realizăm că, investind în şcoală (nu în ore în particular) investim în viitor. Dar na, se poate şi aşa. Când mă refer la investiţii în şcoală, nu spun salarii mai mari. Salariile sunt déjà mari şi foarte mari. Mă refer la pregătirea unor profesori de calitate, profesori dedicaţi, profesori care nu se plictisesc, profesori care ştiu să se adapteze cerinţelor unor generaţii diferite, profesori care vor putea modela suflete şi caractere, profesori care pot să îşi lase amprenta asupra elevilor. Intr-un cuvânt: CALITATE. Dar acest cuvânt este atât de preţios şi greu de înteles de foarte multe persoane. Pentru că suntem piuliţele unei maşinării monstruoase numită “se poate şi asa”.

Consider că educaţia a fost, este şi va fi cel mai puternic afectată de această perioadă neagră. Efectele se vor simţi pe termen lung pentru că educaţia este elementul definitoriu al unei societăţi, iar ce s-a întâmplat în acest ultim semestru este portretul unui dezastru de proporţii. Nu suntem pregătiţi să facem faţă cerinţelor de desfăşurare a activităţii online.  Nu suntem educaţi să fim prezenţi online atunci când TREBUIE să fim prezenţi online. Nu avem spirit civic şi etic. Nu avem conştiinţa muncii. De ce?  Probabil pentru că toţi suntem angrenaţi în acest sistem găunos al cărui motto este “se poate şi aşa”. Iar acest “se poate şi aşa” a devenit trăsătura definitorie a unei întregi societăţi.

Nu vreau să minimizez eforturile şi rezultatele copiilor care s-au străduit şi au făcut eforturi mari pentru a obţine rezultate bune şi foarte bune. BRAVO!  Copiii sunt cel mai de preţ activ al unei societăţi. Dacă nu ştiţi să îi preţuiţi cum trebuie, dacă nu ştiţi să îi educaţi, dacă nu ştiţi să îi iubiţi, vă rog să tăceţi PENTRU TOTDEAUNA şi să rămâneţi în cocoonul vostru de ignoranţă, superficialitate şi fomism “intelectual”.

Vivat…ceva!

M. #pierdutaprintrecuvinte

De 1 iunie, aş vrea să răstorn paharul…

Sunt un adult. Plătesc taxe. Conduc o maşină. Scriu o carte. Beau cafea. Folosesc aţa dentară. Mă uit la Money Heist. Îmi aduc aminte chiar şi să reciclez…
Dar săptămâna trecută, întâmplător, am zărit-o pe “Matilda” în bibliotecă. Am scos cartea şi mi-am trecut degetele peste paginile ei. M-a dus înapoi la bucuria, prostioarele și minunea copilăriei. În loc să mă bucur de Matilda prin ochii critici, necredincioși ai unui adult, m-am simțit ca un copil din nou. Îmi aduc aminte, că atunci când am citit cartea prima dată am avut această senzație rară de a fi transportată total și complet în lumea altcuiva, începând cu prima pagina şi până la ultima.
Oh...Se întâmplă atât de rar să renunțăm la presiunile și responsabilitatea vârstei adulte. Și nu știu voi, dar atunci când am această ocazie, tind să o umplu cu indulgențe foarte adulte. Iar acest lucru lasă timp puțin sau deloc pentru îngăduința bucuriilor simple. Este bucuria care vine din găsirea extraordinarului în obișnuit.
Tu îți amintești când ai văzut zăpadă prima dată? Sau când roțile bicicletei s-au învârtit atât de repede pe o pantă, încât nici nu puteai să îţi ții picioarele pe pedale? Dar de emoția de a dormi la un prieten într-o noapte de școală? Sau ultima dată când ai mâncat ciocolată fără să te gândești la calorii? Îți amintești acel miros perfect al unui set nou de creioane de desen?
Mai poţi face roata ţiganului? Eu sunt destul de sigură că nu îmi aduc aminte...

“Nu pot să uit felul ciudat în care ţi s-a luminat faţa după ce ai răsturnat paharul ultima dată. Erai parcă transportată în altă lume.

- Vreţi să spuneţi că făcând asta poate să mi se întâmple ceva rău? Asta vreţi să spuneti, domnisoara Honey?

- Te simţeai ciudat, nu-i aşa?

- Mă simţeam minunat, zise Matilda. Pentru o clipă am zburat dincolo de stele cu aripi de argint. V-am spus asta. Şi vă mai spun ceva: a doua oară a fost mai uşor ca prima dată. Mult mai uşor. Cred că este la fel ca şi cu orice altceva. Cu cât exersezi mai mult, cu atât e mai uşor.” (Matilda, Roald Dahl)

Sursa imagine: Maia Veres

Nu sunt sigură că pot să pretind că am mai exersat… Şi am uitat cât de minunat poate fi.

La un moment dat, în ultimii ani, mi-am ajustat ferm cadranul distractiv la „adult” și, astfel, am început să ratez multe oportunități de fericire sublimă. Pe lângă faptul că m-am desensibilizat la obscen și la oribil, la maturitate, m-am desensibilizat cumva şi la acele mici lucruri care mă făceau fericită când eram copil.
Bănuiesc că nu sunt singură în această situație iar, dacă simţi la fel, atunci este, cu siguranță, timpul pentru o resetare.
Pentru că știi ceva?
“Niciodată să nu faci ceva cu jumătate de măsură, dacă vrei să-ţi meargă. Întrece orice limită...Fii sigur că tot ceea ce faci este atât de nebunesc, încât este de necrezut.”

La mulţi ani, copii mari şi mici!

M. #pierdutaprintrecuvinte

P.S. “Matilda”, cartea scrisă de fantasticul Roald Dahl (poate vă amintiţi de Charlie şi fabrica de ciocolată), spune povestea unei fetițe de 5 ani cu părinți groaznici, care adoră să citească și să dezvolte puteri magice pe care apoi le folosește pentru a-i învăța pe adulţii urâcioşi lecțiile pe care le merită.

Educaţie vs Ignoranţă...

Rasa umană a înregistrat progrese semnificative în ultimele 7 milioane de ani. De la Neanderthali, care au locuit în peșteri, până la noi, aceste specimene „sofisticate” ale epocii jet set,  am parcurs un drum lung. Astăzi, pe măsură ce ne pregătim să devenim o planetă de 8 miliarde de oameni (sic...), putem răspunde la întrebarea dacă ne este mai bine decât le era strămoşilor noştri? Desigur, accesul la necesitățile de bază ale vieții nu a fost niciodată mai ușor. Electricitatea, alimentele și igiena au îmbunătățit considerabil calitatea vieții noastre. Dar, eu cred cu tărie că singurul element esențial care ne separă de predecesorii noştri, care ajută la crearea unor societăți mai bune și ne oferă un sentiment de libertate este EDUCAŢIA.

În aceste zile ciudate, în care te întrebi cum va fi viaţa ta de acum încolo, educaţia este cea care te diferenţiază de „ceilalţi”. Ignoranţa îţi ucide sufletul, mult mai repede decât acest virus care pândeşte ca o hienă flămândă, gata să te înhaţe, şi de ce să nu o spunem, ajutat de unii dintre noi. Toţi simțim plictiseala și frustrarea de a fi izolați social. Toţi simțim durerea de a pierde oportunități. Toţi simțim discomfortul de a purta măști în public. Simțim dezamăgirea că pierdem  evenimente sportive, concerte și filme. Aceste consecințe ale distanțării sociale se pot simți mai reale decât pandemia. Dar...

De cele mai multe ori, în multe domenii, oamenii incompetenți şi ignoranţi nu recunosc  sau, mai bine spus, nu pot recunoaște - cât de incompetenți şi ignoranţi sunt. Un exemplu banal – ca să vorbeşti corect, utilizând  corespunzător regulile de gramatică, trebuie să ai o bună cunoaștere a acestor reguli, ceea ce este imposibil în cazul incompetenţilor şi ignoranţilor.  Ignoranţii – şi, deşi în ciuda faptului că  toţi suntem incompetenţi sau ignoranţi în anumite lucruri – nu reuşesc să vadă defectele gândirii lor sau răspunsurile care le lipsesc. Ceea ce este curios este că, în multe cazuri, incompetența şi ignoranţa nu lasă oamenii dezorientați, nedumeriți sau precauți. În schimb, incompetenții sunt adesea „binecuvântați” cu o încredere deloc la locul ei, plină de ceva care îi face să creadă că, de fapt, sunt atotcunoscători şi nemuritori.

Să fiu mai clară. Există experți în știință, în artă și în cultură (inclusiv sport). Eu una sunt expertă DOAR în domeniul meu şi, de exemplu, prefer să pictez după numere, pentru distracţie. Şi vreau să ascult oamenii de știință și să învăț de la ei. Dar ascultarea și învățarea nu înseamnă că îi urmăresc orbește. Să fiu şi mai clară. NU ŞTIU TOT. Înseamnă că trebuie să ÎNCERC să învăț, iar acest lucru necesită ascultare. O abilitate dezarmant de simplă.

Ce știu și pot spune cu certitudine este că oamenii sunt oameni și că toți ne confruntăm cu stimulente în luarea deciziilor noastre, ne bazăm pe fluxuri de informații pentru a lua aceste decizii. Când aud un politician vorbind, înţeleg că orice spune este direcţionat înspre a obţine voturi şi contribuţii în campanie, ceea ce este o constrângere. Când aud un jurnalist vorbind, înţeleg că trebuie să îmi atragă atenţia cu orice preţ într-o lume plină de activități care mi-ar putea distrage atenția de la el, ceea ce este din nou o constrângere. Iar când aud vorbind un expert, înţeleg că are o poziție și o reputație de menținut în spațiul public și aceasta este o constrângere constantă împotriva căreia el cântăreşte ceea ce spune.  
Dar TU, pune întrebări despre autoritatea presupusă, autoritatea valorică câștigată, tratează-i pe ceilalți cu demnitate și respect, așa cum ai dori să fii tratat TU, ascultă şi învaţă!  

Această cale este cea care te va ajuta să găseşti un echilibru al compromisurilor pe care trebuie să le facem toţi acum şi vei reuşi să îţi trăieşti  viața ca un individ falibil, căruia nu îi este frică să admită că se poate înşela, dar este capabil să se autoguverneze.

Namaste!

M. #pierdutaprintrecuvinte