Te iubesc...

Te iubesc la fel ca anul trecut, poate mai ciudat, poate mai mult, poate mai puţin.Te iubesc pe tine. Doar pe tine.  În fiecare zi. Astăzi. Acum. Iubesc tăcerea ta, adăpostul cuvintelor mele pierdute şi risipite. Iubesc buzele tale atingând buzele mele calde şi roşii. Iubesc şoaptele tale plutind în părul meu ca nişte flori de cireş într-o primăvară japoneză. 

Iubesc degetele tale scriind gândurile tale pe trupul meu. Iubesc vocea ta, şoptindu-mi cuvintele  pe care doar eu le înţeleg. Iubesc zâmbetul tău misterios, zâmbetul de dimineaţă, zâmbetul de seară, acel zâmbet pe care îl cunosc doar eu. Iubesc liniştea mâinilor tale, culcuşul mâinilor mele neliniştite. Iubesc inima ta, bătând lângă inima mea. Iubesc privirea ta, oglindirea secretelor noastre. Iubesc ochii tăi, calzi şi limpezi, în care văd oglindirea ochilor mei. Iubesc atingerea ta, îmbrăţişarea ta, caldă şi surprinzătoare. Iubesc paşii tăi venind spre mine. Iubesc anotimpul nostru. Iubesc amintirea noastră. Te iubesc. Pe tine. Doar pe tine. În fiecare zi. Astăzi. Acum.

M.

Via29...

Ei bine, Via29, deşi sunt foarte puţine locuri în urbe care îmi plac (eu fiind o “scorpiuţă” mai firoscoasă), tu îmi placi. Foarte mult. Am auzit de tine şi am vrut să te văd. Recunosc, am fost foarte curioasă pentru că toată lumea avea doar cuvinte de laudă şi mi s-a părut, recunosc, ciudat. Dar au avut dreptate. Pam pam!

                                                                    Sursa:https://www.facebook.com/restaurantVia29/

Hai să îţi spun ce îmi place:

1.      Sigla – culorile sau non-culoarea (negru) în primul rând, iar apoi îmi aduce aminte de o combinaţie între roadie-urile americane şi eleganţa italiană.

2.      Eşti mic, dar cochet. Eşti luminos, dar discret.

3.      Peretele viu. M-am îndrăgostit de peretele viu, poate pentru că am stat lângă el, dar mi s-a părut atât de frumos şi parcă palpa viaţă, încadrat în rama neagră.

4.      Culorile liniştitoare din interior.

5.      Liniştea – bine, era ora 5 p.m. şi nu erau foarte mulţi clienţi, dar era atât de plăcut.

6.      Aranjamentele de pe masă – şerveţele negre de calitate, tacâmurile impecabile fără nicio zgârietură sau alte pete, paharele potrivite şi curate, farfuriile albe, grisinele delicioase făcute în casă. Da, am mâncat grisine, dar arătau atât de bine, ce să-i faci?

7.      Mesele, scaunele, lampadarele.

8.      Meniul – prezentarea, diversitatea, simplitatea.

9.      Pagina de Facebook unde găseşti toate informaţiile – cum ajungi, unde parchezi, cum plăteşti (cash sau card – o raritate, cel puţin la noi), ce oferi, contact.

10.  Angajaţii – nu în ultimul rând. Probabil ar fi trebuit să îi pun pe primul loc pentru că merită. Au zâmbit când am intrat, am fost serviţi rapid. Foarte politicoşi şi aş folosi un cuvânt care îmi place şi pe care nu prea l-am folosit când am vorbit despre alţi angajaţi din industria serviciilor: cizelaţi. Credeţi-mă, este greu să găseşti asemenea oameni. Mi-au plăcut băieţii pentru că purtau cămăşi albe, iar domnişoara care s-a ocupat de noi arăta foarte bine, a fost foarte blândă şi, aşa, calină. Nu a trebuit să aşteptăm şi nu ni s-au aruncat priviri fioroase că am terminat şi ar fi trebuit să plecăm. Pentru mine detaliile acestea contează enorm.

Eu am comandat Risotto alla Milanese, cu şofran şi parmesan. Delicios. După ce am comandat mă gândeam că poate nu am făcut alegerea potrivită din cauza combinaţiei dintre şofran şi obsesia mea pentru dinţi albi, dar, acum, nu regret deloc. A fost imperial. Serios. Era fiert cum trebuie şi cât trebuie. Acum îmi vine în minte acest detaliu pentru că mulţi au o problemă cu timpul de fierbere a orezului şi tipul de orez pe care îl folosesc, dar se pare că voi stăpâniţi tehnica respectivă. Uite, acum îmi pare rău că nu am făcut o poză cu prezentarea, dar nu am obiceiul acesta. Dar, vă asigur: a fost d e l i c i o s!

Vă am în ochean de acum încolo pentru că sunteţi printre preferaţi şi sper să rămâneţi la fel.

Grazie, Monsieur Chef!

M.

Ce fel de bărbaţi îşi doresc fetele în 2017…

Hmmm… Stiu. Stiu ce fel de fete preferă bărbaţii în 2017 şi mai ştiu ce fel de fete acceptă acest gen de bărbaţi. Bărbaţii au nevoi bazale. Pentru că ei au nevoie de cineva blând, tăcut ca o mâţă bolnavă, de cineva care să îi mângăie, cineva la fel ca mămica care îi oblojea la prima liniuţă roşie de la termometru. Cineva care tace veşnic, aşteaptă, e răbdătoare, e smerită, cu vino-ncoa dar pură. E un must! Plictisitor!  Acum…dragilor, domnilor, nu vă bosumflaţi!  Stiu că sunt şi printre voi super drăguţi, atenţi, deştepţi şi curajoşi. Dar prea puţini. Sunteţi puţini cei care aveţi tupeul şi curajul să mai cuceriţi, să surprindeţi altfel decât trimiţând mesaje cretinoide pe Facebook (Hei, cf?), care vorbiţi, care ştiţi să vorbiţi, care aveţi simţul umorului, care nu vă temeţi de tipele inteligente, cu pretenţii mai mari decât o pereche de pantofi de la Valentino (ex. să te iubească pe tine şi doar pe tine, aşa cum eşti). Un exemplu să nu induc oamenii în eroare, să creadă că vreau o rochie de la Rodarte, deşi mă îndoiesc ca mulţi au auzit de Rodarte.

Mai ştiu că, aşa cum mi-a spus o prietenă levănţică, par agresivă, a naibii, cu aere şi pretenţii. Dar eu sunt Berbec, o tipă fenomenală (sîc) şi mă plictisesc aceste tipuri de bipezi lipsiţi de imaginaţie. Mie îmi plac bărbaţii inteligenţi, curajoşi, neînfricaţi, surprinzători, fashionişti, independenţi. Imi plac bărbaţii complicaţi cu o situaţie necomplicată, bărbaţii care mă iau pe sus şi mă duc la Roma, mă cer în căsătorie pe nepusă masă, în maşină sau căruţă în timp ce trecem prin Hidişelu de Sus sau de Jos, îmi dau flori de câmp în loc de 101 trandafiri roşii cu unul alb în mijloc, îmi cumpără o îngheţată la cornet în loc de trufe, îmi declară iubirea şi când am faţa umflată de plâns şi nu am chef să văd pe nimeni, nu fac mare caz că nu am chef să ascult ce meci fantastic a fost aseară, îmi strecoară un bileţel cu “Te iubesc” în buzunarul hainei iar eu îl descoper în timpul celei mai oribile şedinţe, nu au selfie-uri sau poze în oglindă pe Instagram sau Facebook (adică, puteţi să faceţi şi voi bot?), le place şi vinul nu doar berea, nu merg la nunţi cu maşina iar eu stau ca o mimoză nepătată de alcool pentru că va trebui să conduc înspre casă, îmi dau un pupic pe umăr şi nu pe buze în faţa întregii lumi, nu îşi întind mâinile pe derrière-ul meu pe ringul de dans, se uită în ochii mei şi eu înţeleg ce vor să spună, nu se supără că nu ştiu să facă plăcintă ca la mama acasă, ci prefer să mănânc pufuleţi, inventează un cod secret doar al nostru, nu le sare ţandăra că vine o doamnă în fiecare luni la curăţenie şi nu sunt eu cea care spală geamuri şi nu se sfiesc să îmi ţină pachetul de şerveţele la un film lacrimogen. Ce ziceţi?

Fetelor, dacă mai plângeţi după un bărbat, ne certăm! Iar voi, dragilor, dacă mai tânjiţi după vreo pupăză interstelară, cupa D falsă, sunteţi în încurcătură!

M.

La mulţi ani, Sergiu!

Sergiu, azi e ziua ta. Stiu. Nu îţi place Facebook, nu vrei poze, dar eu sunt such a FB animal încât nu te poţi pune cu mine. Glumesc! E ziua ta şi ai împlinit 40 de ani. Heeei! Sper că nu te superi că am dezvăluit anii. Acum mulţi ani, sora mea s-a îndrăgostit iremediabil de un tip brunet, cu păr mai lung creţ şi şmecher. De tine. Bine, te-ai tuns între timp.Vârsta…Si uite aşa ai apărut în viaţa noastră. Intre timp au apărut şi doi copii fantastici, o păpădie şi un pufuleţ, unul timid şi unul şmecher, deşi tata crede şi azi că a fost intervenţia divină. Dar tu cred că îl înţelegi. Stii tu foarte bine cum sunt tăticii fetelor. Nu prea acceptă priviri insistente din partea altor purtători de pantaloni. 

Azi, în această zi specială pentru noi toţi, eu vreau să îţi mulţumesc pentru tot ce ne-ai dăruit, pentru că o iubeşti pe Alia, pentru că eşti cel mai iubitor, generos, grijuliu, atent şi răbdător tată, pentru că eşti Sergiu în fiecare zi. Pentru că ştii să ne ironizezi (nu că nu am merita), să râzi de noi şi cu noi, pentru că eşti unul dintre cei mai tari parteneri de discuţii, pentru că mă ajuţi când am nevoie, pentru că eşti aici.

La mulţi ani, Sergiu! Love you big time!

Mira

P.S. Să ştii că nu am uitat că mi-ai comparat maşina cu o fată mare, dar te iert. Buburuza rămâne buburuza.

Altă dată, du-te la vot!

Ca să priceapă toată lumea…tot ce ţine de politică mă dezgustă cumplit! Indiferent de culoare, orientare! Tot! Dar pentru că sunt om, cetăţean al acestei ţări bătută de soartă, nu pot să ignor ce se întâmplă în jurul meu. Nu pot să ignor oamenii care au ieşit în stradă. Nu pot să ignor cine a ajuns să stabilească reguli. Am învăţat pe pielea mea ce groaznic este să fii ignorat. Dar, de asemenea, a fi ignorant este la fel de groaznic. Poate şi mai grav.

Ei bine, pe mine, acum, în această seară, mă nedumiresc câteva lucruri. De ce trebuie să se ajungă la asemenea atrocităţi (vezi Legea graţierii) pentru ca oamenii să iasă în stradă? De ce se ajunge până acolo, în primul rând? De ce oamenii, cetăţenii acestei ţări au permis aceste lucruri? De ce ajung tot felul de indivizi dubioşi să dicteze? De ce ajung tot felul de iliteraţi şi nemernici să reprezinte nişte cetăţeni care se presupune că ştiu ce vor? De ce?

Să fie oare pentru că oamenii nu merg la vot? Cred cu tărie că nu se ajungea la această situaţie dacă oamenii ar fi mers la vot când ar fi trebuit să o facă. Dar nu au făcut-o, aşteptând ….un miracol! Probabil divin. Si iată ce s-a întâmplat! La un moment dat am scris despre oamenii care nu merg la vot, iar un amic mi-a spus că el, pur şi simplu nu vrea să voteze! Este dreptul lui să nu voteze! In regulă. Aş putea să accept acest drept, dar poate că UN VOT, UN SINGUR VOT POATE SCHIMBA TOT! V-aţi gândit vreodată la acest lucru? Când sondajele arată procentaje de prezenţă la vot de 40%, iar majoritatea sunt cei de vârstă medie... Este revoltător că nişte cetăţeni ai secolului XXI nu îşi folosesc acest drept pentru a exprima ceva, pentru a se exprima. Este îngrozitor că nişte tineri stau şi aşteaptă un miracol de la vârsta a doua şi ei zac, în ziua votului. De ce nu aţi făcut-o când trebuia să o faceţi? De ce?  Eraţi obosiţi? Eraţi plictisiţi? Cam ce vă trecea prin cap în ziua respectivă? Ah…aveaţi doar un drept al vostru şi doar al vostru. Un drept pentru care alţii au murit. Fetelor, ar trebui să vedeţi în reluare, de multe ori, “Suffragette” ca să vedeţi ce puteau îndura acele femei doar pentru că doreau să aibă drept de vot, la fel ca bărbaţii.

De ce oamenii ies în stradă doar când le ajunge cuţitul la os? Chiar pot să îndure atât de mult? Işi folosesc vocile doar când situaţia este iremediabilă? De ce oamenii, în general, fac atât de multe compromisuri şi acceptă atât de multe aberaţii, fără să spună nimic? Vorbesc doar în momentul limită, când totul este împins la extrem. De ce studenţii mei nu au păreri personale? De ce studenţii mei nu învaţă pentru a deveni nişte oameni superbi ai acestei ţări? De ce studenţii mei sunt superficiali şi aşteaptă totul pe tavă? De ce studenţii mei nu se uită în ochii mei când vorbesc cu ei? De ce studenţii mei nu doresc să schimbe ceva? De ce stau ca nişte manechine mute în bănci şi aşteaptă să le dau un 5 ca vai de el? De ce studenţii mei nu reprezintă o forţă care poate să mute munţii din loc? De ce studenţii mei nu au mers la vot? De ce? De ce? De ce? Sunt întrebări pe care mi le pun şi nu găsesc răspuns. Ei sunt tineri, foarte tineri! Ar putea să facă atât de multe, dar nu fac nimic.

Nu înţeleg. Acum risc destul de mult. Poate îmi pierd cititori. Poate îmi pierd prieteni. Dar asta e. Nu pot să tac. Imi pare rău, dar eu nu pot să accept această “lene” şi “nepăsare” caracteristică lumii noastre, tinerilor de azi, acest amestec greţos de politică şi umanitate, cu infractori, mincinoşi, partide politice, lideri analfabeţi, leneşi, superficiali, inuman de săraci, ciudat de bogaţi, “aleşi” aleşi de oameni care ar trebui să ştie pe cine aleg, ce doresc, oameni care ar trebui să se impună şi care se gândesc la ceea ce va urma. Nu pot.

M.

P.S. Nu am de gând să intru în polemici ideologice cu nimeni. Nu am de gând să comentez. Tot ce am vrut să spun este exprimat mai sus.