Viaţa la bloc…

Viaţa la bloc este…deosebită, desigur. Dacă nu ştiaţi până acum, e timpul să descoperiţi câteva motive pentru care v-aţi muta la..bloc.

Eu stau într-un bloc înconjurată de vecini mai în vârstă. Prin urmare, mă comport ca o pisică la vânătoare de şoareci. Umblu pe vârfuri, nu fac zgomot şi sunt foarte atentă pe cine invit la mine. Să nu trezesc suspiciunile vecinilor care, sunt convinsă că, plăcându-mă atât de mult, se comportă cu mine ca şi cu un bulgăraş de aur şi îmi doresc doar linişte şi stări zen. Mdaaa…Când m-am mutat aici, doi vecini (probabil comitetul de întâmpinare) mi-au atras atenţia că e o scară respectabilă, populată de profesori, doctori şi psihologi (ouch) la pensie, aşa că dacă aveam de gând să dau vreo petrecere, să îmi pun pofta în cui. Apoi a fost problema tocurilor. Vecinii de la 5 mă auzeau umblând pe tocuri şi mi s-a sugerat să îmi pun pantofii după ce ies din casă. Ok. Treaba asta nu prea îmi reuşeşte nici acum, dar na Apoi a fost Tequilla, căţelul meu de 3 kile. Cică auzeau zgomotul lăbuţelor pe podea, aşa că biata Tequilla a fost exilată la părinţi. Oricum, cred că ei îi place mai mult cu mama şi cu tata unde face ce vrea, mănâncă ce vrea, doarme cât vrea şi stă la curte, domnişoara. După aceea, Doamna Coco, cititoare în cafea şi stele, s-a oferit să îmi ghicească viitorul, iar eu, o fricoasă, am refuzat. Şi uite aşa a refuzat să mai vorbească cu mine, deşi până la momentul X mă întreba de fiecare dată : “Ce faci, drăguţă?”. Bineeee. 

 Sursa:https://dohocampus.wordpress.com/2008/05/24/blocuri-si-blogareala/

Să nu mai pomenesc faptul că nici nu trebuie să merg la biserică pentru că nenea Munteanu ascultă slujba în fiecare duminică de la ora 9. Doamna de la 7 făcea şniţele (bănuiesc că asta făcea altfel nu îmi explic bubuiturile produse de o doamnă respectabilă în vârstă) până acum o lună în fiecare sâmbătă şi duminică dimineaţa. Acum s-a reprofilat şi ascultă muzică populară de la 6 dimineaţa, în aceleaşi zile ale săptămânii. Si ascult şi eu. Apoi mai e problema mirosurilor care mă înconjoară din bucătăriile vecinelor mele gospodine, mirosuri care mă înnebunesc, eu fiind o catastrofă în domeniu. Dar îmi pun pofta în cui mai mereu, că de, dacă nu gătesc... Urmează parcarea. Eu nu am loc în curte pentru că sunt mai tinerică şi mai sprintenă de picior, prin urmare parchez în stradă, învârtindu-mă ca un titirez în căutarea unui loc.  Bineînţeles că toate mişcările îmi sunt monitorizate pentru că ei, fiind pensionari, nu au prea multe treburi cu excepţia privitului pe fereastră. Privesc propriile maşini care se mişcă foarte rar şi strigă la mâţele care se cuibăresc pe capote. Iar liftul…Când s-a pus problema înlocuirii acestuia, s-au gândit că vor da colţul în curând şi au refuzat. Nu a dat colţul niciunul, dar sunt convinsă că s-au gândit la mine când l-au cosmetizat, îmbrăcând pereţii în argintiu aşa, să mă simt eu o regină disco. Dar este oglindă şi îmi place. Să vorbesc şi despre zgomote? Nenea Munteanu sforăie, doamna de la 7 adoarme cu televizorul dat pe Capatos sau vreun serial turcesc, cei de la 5 se ciondănesc, afară se lucrează la parcare, staţii de tramvai, şine şi trotuare şi tot aşa.

Cum să nu îţi placă viaţa la bloc?  E ceva…

M.

Hoaţa de cuvinte…

Hei, #denissa! Eu sunt Mira. Ştii tu, tipa aia pe care o placi în secret. Deşi, iniţial nu am vrut să îţi acord atât de multă importanţă, postând doar pe Facebook o atenţionare (am postat public deşi eu nu fac lucrul acesta de foarte multe ori), am hotărât să te imortalizez aici, pe blog pentru că ….m-ai blocat pe Facebook. Uuuuu! Ţi-ai blocat sursa de chestiuţe pe care tu le consideri “cool”. Mă gândesc că sunt cool din moment ce ţi-ai permis să copiezi 7 postări de-ale mele, fără să menţionezi numele meu sau blogul meu. Le-ai copiat pur şi simplu şi le-ai dat drumul pe Facebook, să se reverse pe wall şi să îţi aducă nişte like-uri. De unde ştiu?  Facebook este acest prieten neloial de foarte multe ori iar unul dintre prietenii tăi este întâmplător un prieten/cititor de-al meu. Şi uite-mă în situaţia ingrată de a scrie mesaje private  (să ştii că eşti o “steluţă” pentru că eu iniţiez conversaţii private pe FB doar cu persoane speciale din viaţa mea) în care te rog frumos (tot eu) să nu mai copiezi. Iar tu…mă blochezi. 

Sursa:http://chibi-bunny.deviantart.com/art/APH-Britannia-Angel-HOATA-131490405

#denissa, pentru mine eşti importantă doar dintr-o privinţă: m-ai citit. Atât. În rest, nu mă interesezi absolut deloc. Ar trebui să mă legăn acum pe al şaptelea nor pentru că ţi-a plăcut ce am scris, dar nu pot. Copiind şi asumându­-ţi identitatea mea ai devenit o HOAŢĂ! O hoaţă de cuvinte! Ai văzut filmul TheWords (Hoţul de cuvinte)? Uite, îţi spun eu despre ce e vorba. Este povestea unui scriitor care nu îşi găseşte cuvintele, nu reuşeşte să le lege într-o poveste care să îi aducă succesul, aprecierea oamenilor şi, bineînţeles, lumina reflectoarelor. Într-o zi găseşte o geantă conţinând un manuscris. Îl citeşte, îi place şi până la a-şi însuşi povestea e doar un pas. Este apreciat, propulsat iar oamenii îi devorează scrierile. Dar…ştii, conştiinţa nu îi dă pace. Îşi dă seama că pe cât de uşor a fost să urce acolo, în vârf, pe atât de uşor poate să alunece înapoi, în anonimat, ba mai mult, să fie anulat ca scriitor.  Tu ai conştiinţă? Eu am pentru că, uite, în loc să dorm în această dimineaţă de duminică, port acest dialog stupid cu tine, #denissa, o mare necunoscută pentru mine până ieri. Nu ştiu dacă ai scris vreodată, dar vreau să îţi spun că nu e uşor deloc. De aceea mă zgândără gestul tău. E foarte greu. Groaznic de greu. Să îţi asumi că eşti acolo, aproape dezgolită în faţa celor care te citesc, te disecă, te iubesc, te critică, te înjură, te adoră, te ignoră. Recunosc că este şi un puseu de vanitate la mijloc, aşteptând reacţii (tu le doreşti bune de fiecare dată, dar nu îţi iese mereu).
Dacă mă placi atât de mult, pot să îţi trimit linkurile de unde poţi să achiziţionezi nişte cărţi de-ale mele, dar sunt convinsă că nu te-ar interesa: sunt de stilistică teatrală şi ar trebui să plăteşti mult. Mai mult decât un ruj YSL. Uite, vezi, şi acesta este un puseu de vanitate.
Ce vreau eu să înţelegi este că toate aceste postări sunt ale mele şi numai ale mele. Îmi aparţin. Este munca mea şi nu voi permite nimănui să îşi bată joc de ea. Poţi să mă urăşti, să mă critici, să dai cu mine de toţi pereţii, dar nu îţi permit să fii tu Mira. Mira sunt doar eu.
M.

Eu, vipera...

Sunt foarte mulţi oameni care doresc cu ardoare sa fie prietenii tuturor. Ei bine, eu nu vreau să fiu prietenă cu toată lumea. Nu am chef, mi s-a acrit şi, sincer, nu vreau să am prieteni atât de mulţi. 

Mi s-a spus că sunt drăguţă, simpatică, haioasă, zăpăcită, agitată, uşor nebună, visătoare, complicată, sofisticată, obsedată de pantofi, genţi şi rujurile YSL, creativă…Ah, şi mi s-a mai spus că sunt deşteaptă şi asocială.Chiar aşa! Poate. Mă gândesc că astea or fi “calităţile” pentru care nişte fătuţe, aşa, proaspete şi “curajoase”,  doresc să fie “prietenele” mele. Nu ştiu, fetelor. Poate vă roade curiozitatea. Dar, ştiţi, pe mine nu mă roade nimic şi nu vreau să fiu prietena voastră. Faptul că avem cunoştinţe comune, mai apropiate sau mai depărtate, nu ne face prietene şi nicidecum confidente. Aceste cunoştinţe întâmplătoare nu ar trebui să reprezinte apanajul aroganţei cu care mă întrebaţi lucruri stânjenitoare, zâmbetelor ironice şi atitudinii de ţaţe care s-au întâlnit la o şuetă. Pardon…noi nu suntem în aceeaşi oală. Eu pefer sushi, voi cred că preferaţi tocana, condimentată cu bârfe ieftine şi confesiuni la ceas de seară, iar dacă vreţi ca eu să fiu leuşteanul care înnebuneşte urzeala magică din oală, vă înşelaţi. Eu sunt o trufă. Intotdeauna. Opriţi-vă din a-mi zâmbi tâmp şi complice! Noi nu suntem complice la NIMIC!

Probabil că acum sunt rea, veninoasă şi plină de aere, dar nu mă deranjează. Cică fetele bune ajung în Rai (Există?), iar fetele rele ajung unde doresc. Ha!

M.

Trump şi nevestele americane…

America, America…Nu m-a atras America niciodată. Dacă ar fi să merg vreodată, aş vrea să văd doar ciresii din Washington (şi aceia dăruiţi de japonezi după cel de-al Doilea Război Mondial) şi, poate, New York în speranţa să o zăresc pe Sarah Jessica Parker. Atât. In rest pas.  Dar azi America a fost în urechile tuturor pentru că Trump, în mod hilar (Sebi Tonţ dixit), a fost ales cel de-al 45-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii. “Trump” înseamnă “atu”, “chefliu” sau “trâmbiţă”. Dacă mă întrebaţi pe mine, toate i se potrivesc. Trump e un şmecher care cunoaşte foarte bine societatea americană şi tocmai de aceea a fost ales. A avut toate atuurile în mânecă, toate discursurile lui, catalogate drept misogine de cei mai pristini şi sfinţi de pe planetă, le-a uns cu miere la sufleţel pe nevestele americane care l-au votat într-un procent covârşitor. Si nu înţeleg de ce se dă lumea de ceasul morţii că a fost votat. 

Ei bine… a fost votat pentru că americancelor, celor mai conservatoare, le place să fie “grabbed by the pussy”. Excuse my French, dar Donald a zis-o primul. Lucru de înţeles având acasă un camionagiu, de-abia scăpat din Marele Canion sau dintr-un bordel din Texas. Imi dau seama ce fericite sunt când tocmai preşedintele încurajează asemenea “apucături”, ele, nişte protectoare ale valorilor tradiţionale şi ale familiei, roşind de plăcere că tocmai numărul 1 în lume, chefliul chefliilor, a trâmbiţat dorinţa lor de a se simţi mai femei decât alte femei,  ele, neatinsele. Glumesc. Mi se pare sinistru că totuşi atât de multe femei l-au votat pe “Trâmbiţă”, iar dacă spune cineva că NU ar trebui să ne pese acel cineva este un mare nătăfleţ. Am văzut destul de mulţi amici/cunoscuţi/savanţi/geniali care se bucură de o anumită notorietate printre alţi “geniali” pe FB, trâmbiţându-şi admiraţia pentru The Donald, dar sigur se vor trezi la realitate nu peste mult când (bineînţeles că nu vor scăpa de dârele de salivă care se scurg de fiecare dată când văd genul de femeie propagat de Trump, că e Melania sau ditamai nevasta de la sud de Rio Grande), preţul la I-Phone-ul de pe care au butonat postările respective se va dubla. Si atunci vor avea o problemă. Mai multe chiar. Ihîmmm…

M.

Iertare...

Suntem toţi oameni buni, nu-i aşa? Suntem toţi iubitori, calzi, săritori, generoşi. Ne spunem întruna că suntem oameni buni pentru că toţi vrem să fim buni. Oamenii buni nu trebuie să îşi ceară iertare. Până când o fac. Îşi cer iertare. Şi totuşi…reticenţa de a-ţi cere iertare când greşeşti, de multe ori, produce mai mult rău.Te cerţi, simţi că persoana pe care ai rănit-o este inamicul, devii partea vătămată. Îţi ceri iertare pentru că, în momentele acelea, te consideri mai rău decât cei mai răi şi nu îţi place deloc. Şi nu înveţi, nu vrei să pricepi că persoana pe care ai rănit-o nu îţi datorează nimic. Nu este necesar să te audă. Nu este obligatoriu să te ierte. Nu trebuie să te placă. Poţi să îţi ceri scuze şi să îţi spună “La naiba, nu vreau să mai aud de tine. Eşti o persoană îngrozitoare!”

Dar, la urma urmei, e în regulă. Nu trebuie să te audă. Pentru ei eşti doar această persoană urâtă şi groaznică. Ei au dreptul să gândească acest lucru. Pentru totdeauna. Nimeni nu îţi datorează prietenia. Nimeni nu îţi datorează iertare. Şi dacă tu aştepţi în fiecare zi ca ei să te ierte şi ei spun “Nu, nu te iert. Nu te voi ierta niciodată”, e în regulă. Tu ai greşit. Ei au dreptul să te dispreţuiască.  
Există persoane care cred că sunt un om îngrozitor şi mă urăsc sau, cel puţin, eu cred că mă urăsc. O merit. Mi-am cerut iertare pentru că aşa am simţit eu că trebuie, deşi încep să mă obişnuiesc cu ideea că nu sunt o persoană infailibilă, că lucrurile bune sau rele pe care le fac, de multe ori, nu mă definesc. Sunt doar o fiinţă umană, o fiinţă umană complicată şi minunată care reprezintă multe lucruri, pentru mulţi oameni – unele bune altele rele. Sunt  absolut convinsă că voi face greşeli şi de acum înainte şi voi continua să cresc. Tot ce pot să fac este să fiu sinceră cu mine însămi şi să accept că, până la urmă, eu trebuie să mă iert pe mine.
M.