Discreţia, mama bunului simţ…

Mda…cred e vorba de o legătură aproape maternă între cele două, deşi pentru unii este foarte greu să facă vreo corelaţie. Poate sunt orfani de ambele concepte.

De ce e o virtute să fii discret? Pentru că nu vrei să fii o sită, în primul rând, să te transformi în acest obiect banal care doar cerne. Tot. Pentru că ceea ce se întâmplă şi se discută la un moment dat trebuie să rămână ACOLO. Pentru că ar trebui să te gândeşti că, poate, persoana care ţi-a spus anumite lucruri a vrut să ţi le spună ŢIE ŞI NUMAI ŢIE. Si poate a crezut (mare greşeală) că poate avea încredere în tine şi în nimeni altcineva. Dar, tu te-ai grăbit să torni tot, cu lux de amănunte, detalii spumoase şi înflorituri unor amărâţi care de-abia au aşteptat să audă. Si care, la rândul lor, au dus vestea mai departe. Si acum, persoana aceea amărâtă trebuie să îndure privirile sau aluziile tuturor ştiutorilor şi hienelor care de-abia aşteaptă să înhaţe un pic de mizerie. Te-ai gândit vreo clipă să îţi asumi ceea ce auzi sau faci? Pentru că e vorba de asumare. Greu, din ce în ce mai greu se pare. Să îţi asumi statutul de confident pe care l-ai avut la un moment dat.

Să fii discret înseamnă să îl respecţi pe celălalt. Să fii discret înseamnă să NU fii răzbunător. Să fii discret înseamnă să fii înţelept pentru că nu ştii când se întoarce roata. Să fii discret înseamnă să fii un prieten adevărat, la bine şi la rău. Să fii discret înseamnă să NU trădezi. Să fii discret înseamnă să fii umil şi generos. Să fii discret înseamnă să păstrezi momentele acelea doar pentru tine. Să fii discret înseamnă să fii recunoscător pentru încrederea pe care ţi-a arătat-o persoana aceea. Să fii discret înseamnă să NU fii lăudăros. Să fii discret înseamnă să ai bun simţ. Simţ ai. Simţul pentru bârfă, înflorituri, laude. Care nu sunt bune. Sunt rele.

Cred că acest concept atât de aruncat pe toate gardurile, “prietenie”, a devenit atât de banal şi superfluu. Avem mii de prieteni pe toate platformele, primim like-uri cu duiumul de la toţi şi toate şi ei sunt noii noştri prieteni. Si îi uităm pe cei care ne-au fost alături când am avut nevoie de ei. Pe care ne răzbunăm pentru că suntem răi, vanitoşi şi lipsiţi de recunoştinţă. Pentru că trebuie să ne atingem scopurile, să ne construim, oh, această imagine de “oameni cool”. Si trăim momentul folosindu-ne de oamenii momentului. După aceea ne descotorisim de ei, aruncându-i cât colo, ca pe nişte cârpe.

Cine are urechi de auzit, să audă.

M.

To tattoo tattoo tattoo…

Vara asta minunată şi sofisticată…Ce mai vreau eu de la ea? Nu prea mai am ce să-i cer. Adevărul e că am parte de TOT: goliciune pe toate canalele, supape desfundate, terase, bicepşi, tricepşi, patrucepşi, trupuri, trupuleţe, unduieli şi poticneli, costumaşe de baie cu franjuri, fără franjuri, deux pieces, sau une piece, bronz mortal şi transpiraţie din abundenţă. Dar dacă le stă atât de bine, spălaţi sau nespălaţi, cine sunt eu să mârâi?

Ce vreau eu să îţi cer, draga mea vară fantastică, sunt mai MULTE TATUAJE! Deoarece nu sunt destule. Dacă tot îmi arată splendoarea trupurilor atinse de razele soarelui, periate, făcute sau nefăcute, de ce nu mi-ar arăta mai multe tatuaje? Deoarece am observat că tatuajul a devenit acest accesoriu banal şi comun, pentru că toţi au câte unul.

M-am gândit la motivele pentru care mi-aş face un tatuaj şi am descoperit doar unul: tatuajul respectiv ar trebui să REPREZINTE CEVA pentru mine, acum dar şi când voi fi o babă cotoroanţă de 100 de ani. Dacă acum mi-aş trânti un tatuaj cu “Te iubesc, Grig”, poate l-aş putea schimba în “Te iubesc, Grigore” dacă Grig dispare din peisaj. Dar după aia? Sau să îmi fac o inimă. Mă gândesc că la 100 de ani inima aceea va arăta ca o măslină stafidită, neagră de supărare. Pentru că orice ai face, pielea se încreţeşte la bătrâneţe şi nu ştiu cât este de atrăgător să ai o mânuţă sau un poponeţ fleaşcă tatuat. Pentru că ar trebui să te gândeşti înainte de a lua decizia să te tatuezi. Poate că acum “Mari” este zâna inimii tale, vine “Maria”, urmează “Mariana”. Dar dacă te îndrăgosteşti de Rozi?

Nu sunt împotriva tatuajelor. Chiar îmi plac. Ce nu îmi place este această idee stupidă că tatuajul te scoate din anonimat, devii cool şi “rău”, atrăgător şi super şmecher. Toată lumea e cu tatuajul la purtător. Ce mare e foamea după celebritate, băgat în seamă şi statut de bad, bad, bad! Mie nu mi se pare că eşti mai cool sau mai şmecher doar dacă ţi-ai tatuat spăticu. Deschide gura şi zi ceva, fă ceva, după aia mai vorbim. Dacă vrei să fii Kat Von D sau Paul Timman (face nişte fluturi fantastici), Ami James, Chris Garver, trebuie să ai şi atitudinea lor. Iţi permiţi? Hmmmm…. Toţi aceşti tattoo artists sunt cool şi au succes tocmai datorită atitudinii şi stilului de viaţă pe care şi l-au asumat. Tu ţi le asumi? Mă îndoiesc. Când purtarea ta, stilul tău de viaţă, muzica pe care o asculţi te trădează, ce rost are să mai înduri suferinţa unui tatuaj? Când în playlistul tău tronează Sălămel sau Cârnăţel şi nu ştiu care de la Craiova sau Vâlcea (am uitat), când ţi-ai luat full cap doar să te apere de soare, la ce să îţi pui ditamai şarpele veninos pe trup? Ha? Tu nu ştii să scrii sau să citeşti corect româneşte, dar ai tatuaje în chineză, vreun mesaj deep de prin Tibet sau un citat mişto din latină. Flagrante delicto. Nu înţeleg de ce nu îţi pui un cârnaţ bănăţean (ai modelul la Lidl) sau o plăcintă uriaşă.

Acum, crede-mă Andreea Raicu arată superb cu “serendipity” cu tot, dar tu nu arăţi. Pentru că nu eşti delicată, eşti cam plastică şi un pic cam trashy (a se înţelege jegoasă). Dar m-am prins. Greu, dar totuşi…Te duci la “ştrand” şi îţi pui pozele pe Facebook sau Instagram, având grijă să arăţi desenele. Aia da! Cam câte like-uri aduni? Multe? Il întreci pe Justin Bieber aka Bibanu’? Că şi el vrea să ne convingă că a devenit un bărbăţel pe cinste.

Repet. Imi plac tatuajele. Tatuajele profesioniste, colorate, tatuajele care îl reprezintă pe purtător. Imi place Angelina Jolie pentru că şi-a tatuat coordonatele geografice ale locaţiilor unde s-au născut copiii, îmi place Justin Theroux pentru spatele lui mortal, îmi place Beckham (uite, îmi place un fotbalist) şi mesajele lui, o ador pe Kat Von D cu stelele, mâţa şi linia ei de cosmetice. Am aflat şi de un medic care tatuează persoane care suferă de depigmentarea pielii. Dar tatuajele ieftine, aruncate pe pectorali, bicepşi, picioruşe de culturist, mânuţe care nu se apropie de corp sunt oh, atât de relevante pentru personalitatea celui care le-a comandat. Cam ce mesaj mi-ar putea transmite ditamai tigroiu urlând pe un pectoral alături de o lebădă? Au! Mi-e foame! Sau stelele pe braţele de balerină ale unui culturist? Drăguţ! Un suflet tandru ascuns într-un corp de urangutan. Pulbere de stele!

Vai de mine! Am uitat să menţionez, poate, cel mai important aspect! Durerea. Ar trebui să mă trezesc la realitate şi să realizez chinurile facerii tatuajului. Dar suferă, băieţii şi fătucile. Nu înţeleg de ce leşină când trebuie să doneze sânge sau li se face rău când văd acul în mâna asistentei.

Eu recunosc că sunt fricoasă, că aş vrea să am un elefănţel cu mine tot timpul dar nu mă pot hotărî. Dar am descoperit alte tatuaje, temporare, cool şi funny.

Atât. Aş vrea să vă mai spun că la noi sunt cam mulţi artişti care tatuează, dar ar trebui să ştiţi că tatuajele nu ar trebui să fie nici ieftine şi nici uşor de făcut. Este o artă, aşa că nu te lăsa amăgit de tot felul de desenatori. Si mai trebuie să ştii că îndepărtarea unui tatuaj nu e o operaţie nici simplă, nici ieftină şi nici lipsită de riscuri.

Vă salut din lumea flash-tattoo-urilor. Et si omnes, sed non ego.

M.

Si ele, coţofenele…

După cum am promis, urmează episodul dedicat lor, coţofenelor, aceste reprezentante ale sexului “frumos”. Deşi nu am înţeles niciodată la ce se referă adjectivul “frumos”. Pentru că nu pot să îi las singuri pe cei din postarea anterioară (deşi au dat “like” chiar unii dintre tipologiile enunţate, dovedind  că miopia este gravă), azi voi vorbi cu galeşele mele surate.

Soro,

tu reprezinţi câteva tipuri:

Primul este cel al fetei ingénue, categoria 15-22-23 ani, cu nurii în floare, cu toate atu-urile la vedere, proaspătă (după caz) şi cu urme de inocenţă. Incerci să mă convingi că merită să te bag în seamă în calitate de surată, eşti botoasă cam tot timpul, plicitisită de viaţa asta grea, nu prea ai chef de nimic, vorbeşti urât, folosind expresii tipic masculine cu toate că tu NU eşti posesoare de aşa ceva, părinţii stau un pic în calea aspiraţiilor tale plaiboistice, ai poze de profil periculos de porno, mai ai un pic şi ne arăţi tot, postezi doar citate din morţi (iluştri la vremea lor) încercând să îmi atragi atenţia asupra adâncimii gândirii tale. Dar eu văd doar adâncimea decolteului din poze, buzoaiele ţuguiate, sprâncenele tatuate, ghearele pictate, genele ieftine ca nişte fluturi în tranzacţia spre moarte, privirea de mâţă plictisită şi neînţeleasă de sexul “urât”. Pot să spun sexul “urât” dacă noi suntem sexul “frumos”? Iţi plac mâţele în toate ipostazele pentru că şi tu aspiri să devii o felină sadea dar, deocamdată, printul leopard îţi dă doar acel aer ieftin şi mulat pe un corpuşor gata să se vândă şi nicidecum aerul de miau.

Nu prea faci distincţie între birt, saună, sală, şcoală, Republicii, bunici, părinţi. Tinuta ta este aceeaşi: ceva scurt, mulat până în fund (săracii bunicu’ şi tăticu’), decolteul mare (te înţeleg, este foarte cald pe la noi) şi nelipsitul make-up strident. Uuuuu….şi ochelarii de soare. Nu te condamn. Surorile Kardashian fac un sac de bani din acest exhibiţionism ieftin şi vulgar al unor popouri cât casa, buzoace ca nişte supape şi alte accesorii de-ale Evei. Incearcă şi tu, scumpo, şi vei deveni faimoasă, dar mai târziu să nu cârăi că nu te vrea niciunul de soaţă. Stii tu, bărbaţii vor să se însoare cu nişte sfinte nepătate.

Urmează cealaltă categorie de vârstă, un pic nesigură pe ea. Te-ai căsătorit, eşti fericită dar ceva lipseşte. Probabil este mai greu la început până te obişnuieşti cu cerinţele alesului pe care mămuca l-a ţinut în puf. Mâncărica mâncărică, cămăşuţa cămăşuţă, servitul servit. Dar, din dragoste faci totul şi încerci să te ridici la înălţimea mămicii. Sper că mămicile pe care le cunosc eu nu vor deveni nişte soacre acre care să le chinuie pe bietele fete pentru că le-au furat odorul de băiat.

Ultima categorie este categoria grea. La propriu şi la figurat. Majoritatea mame, căsătorite, acre, veninoase, cârcotaşe şi periculoase. Invidia atinge cote pantagruelice datorită competiţiei între plozi, jigneşti cu bună ştiinţă, faci observaţii celorlalţi copii fără să observi dezordinea din ograda ta, dai sfaturi pe care tu nu le urmezi, judeci mamele care nu stau cu lăpticu 24 din 24 lângă plozi şi au nişte soţi care trăiesc în secolul acesta şi nu în celălalt şi vrei să mă convingi cât de binecuvântată eşti că ai dat peste o asemenea comoară de bărbăţel. Pe care eu îl văd prin oraş, cu băieţii. Si tu stai acasă să păzeşti gospodăria. Că tu nu eşti de scos. El face banul, el îl cheltuie. Mda…mă lipsesc de o asemenea binecuvântare. Când te scoate pe centru, el merge înainte ca un boss şi tu îţi accepţi condiţia de umilă şi stai în spatele lui. Si, bineînţeles, el are dreptate în toate. Dar tu îţi iei revanşa în faţa celorlate surate jucând un teatru fantastic, iar la sfârşitul zilei acestora mai că le vine să îşi roadă unghiile de necaz. Aaaa…şi deşi pe degetul tău tronează ditamai verigheta de un kilogram, vrei cu orice preţ să ţi se facă complimente (dar nu le primeşti acasă, draga mea?), te bagi în seamă pe lângă tot felul de indivizi şi le faci viaţa amară celor singure şi drăguţe. Care au făcut o alegere. Dar tu ţii să le aduci aminte constant cât de searbădă este viaţa lor în comparaţie cu tărâmul tău de basm cu dovleci şi iubire cu ţârâita. Si nici măcar nu poţi să îţi iei un ruj mai acătării fără să îl consulţi pe “iubi”.

Această imagine îmi sugerează reversul imaginii evoluţiei speciei. Dar, probabil, aşa am fost programate genetic şi nu ştiu cât mai trebuie să suportăm din cauza acestei Eve care a încălcat porunca. Dar voi continua să mă extaziez în faţa unei perechi de stiletto fără să cer aprobare, să mănânc salată şi nu mâncărică gătită de mine, să îmi iau câte rujuri îmi doreşte inimioara, să ies cu cine vreau eu, să am poze de profil lipsite de sex appeal şi să spun ceea ce gândesc oricui fără să mă gândesc că mâine va sta bosumflat şi va trebui să îi fac pe plac până la sfântul aşteaptă.

Un bisous gratuit.

M.

P.S. Totul ţine de alegeri. Crede-mă.

Romanul purtătorului de nădragi, miop la orice vârstă…

Parafrazându-l pe Eliade, mă voi opri asupra acestui specimen “interesant”, un anume tip de neînfricat, şi îl voi toca mărunţel în anumite etape ale dezvoltării lui, de multe ori lipsită de armonie.  Nu am de gând să fiu drăguţă pentru că aceste tipuri de purtători de nădragi merită tot veninul. Dacă te recunoşti, foarte bine. Chiar aş vrea să mă displaci astfel încât sentimentul să fie reciproc. Reciprocitatea este  benefică.

Primul tip este cel al tinerelului care vrea să dovedească cu orice preţ că este mare, tare şi valabil. Se bagă în seamă şi reuşeşte de multe ori. Este şmecher, vrea să impresioneze lumea, este avid după informaţii despre anumite persoane potente, vrea să ajungă ca ele, vrea să stea la masă cu aceste persoane cu “greutate” şi într-o zi să ajungă la fel de “greu”. Acceptă ajutorul destul de uşor dar, mai târziu, nu recunoaşte că a fost ajutat. Este meritul lui în totalitate. Si îi cam place să se laude în faţa “amicilor” care, probabil, nu au avut parte de experienţe “interesante”. Obsesia este să deţină una gagică “bună” după care se uită toţi ceilalţi confraţi, salivând în secret. Nu deţine statut de “in a relationship” (e liber…daaaa daaaaa), dar nici nu poate să renunţe la bunăciune. Friends with benefits. Poate pentru că nu prea poate cuceri? Hmmmm…… Cruisin’ …cruisin’…dar, în final, ajunge tot acolo. Este miop în ciuda tinereţii debordante pentru că nu vede lucrurile cu adevărat importante şi nu percepe oamenii de calitate, ci numai nişte ciurucuri pe care vrea să le copieze.

Pe la 30 de ani vrea să se aşeze la casa lui, să se însoare într-o atmosferă de basm, într-o caleaşcă în formă de dovleac şi să trăiască fericit până la adânci bătrâneţe. Numai că socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă. Si  de multe ori îşi dă seama că mai vrea să burlăcească. Bine, e de înţeles cu atâtea tentaţii apetisante, delicios de golaşe, periculos de minore. Dar îl înţeleg mai ales că modelele de la Victoria’s Secret (care se presupune să aţâţe poftele oriunde, oricum şi oricând) joacă în cealaltă tabără (sper că aţi auzit că Miley Cyrus se iubeşte cu una dintre ele) şi ce le mai rămâne şi lor? Miopia loveşte puternic mai ales atunci când descoperă că soaţa nu este acea unică angelă pe care el credea că a ales-o. Si este dezamăgit şi lovit de soartă. Si de aici începe “problemuţa” spre care ne îndreptăm. Pe la vreo 40 de ani…

Bărbătoiul pe la 40 de ani este cel mai dezolant. Are, de obicei, poză de profil în care zâmbeşte galeş alături de nevastă şi copii, albume doar cu copiii, grătare, vacanţe, ce mai…se pare că trăieşte într-o lume feerică. Aparent. Problema este că a lovit criza vârstei care începe cu cifra în formă de scaun (ar putea să se aşeze şi să reflecteze) şi este de nestăpânit. Vrea să atragă tipesele mai tinerele, vrea să fie iubit şi adorat şi uită de nevestica care, de cele mai multe ori, e o tipă draguţă şi liniştită şi îl aşteaptă acasă şi, mai ales i-a făcut nişte copii frumoşi. Nu mai e vorba de miopie. Este chior de-a binelea. Se comportă ca un obsedat patentat căruia nici nu mai poţi să îi zâmbeşti pentru că va considera zâmbetul tău drept o invitaţie. Si îţi vine să îi tragi un polonic în moalele capului să se trezească la realitate şi să nu mai insiste, să se gudure sau să se linguşească.  Ii recomand ochelari cu fund de borcan sau, mai bine, o operaţie. Unde vrea el. Aş propune schimbarea creierului cât o măslină verde. Urgent.

Stiu, sunt o rea rea rea. Dar nu îmi pasă. Acestea sunt doar câteva tipologii de semeţi, bravi, cutezători şi temerari pe care i-am remarcat. Data viitoare despre noi, les femmes.

Vă salut neînfricată.

M.

P.S. Acum, recunosc, tremur un piculeţ la gândul că va trebui să îmi pun benzină singură, dar mă gândesc să achiziţionez o maşină electrică. Că tot sunt în “electric” mood…

Festivus festivalus...

Si a fost Electric Castle…Si mi-a plăcut. Acum, acasă, din nou în lălăiala şi micimea acestei urbe, spun că mi-a plăcut la nebunie.

A fost prima mea participare. Acum doi ani şi anul trecut am văzut doar poze trăznet şi prieteni încântaţi. Si am vrut şi eu. Chiar dacă vremea nu a fost prietena mea cea mai bună, a fost memorabil, cu multe peripeţii, râsete şi bosumflările de rigoare. Nu se putea altfel. 

Joi, când am plecat din Oradea, nu mă gândeam că voi avea nevoie de un întreg arsenal. Aveam doar o pelerină de ploaie, tricouri itsy-bitsy, rochiuţe, pălăria de paie, Converşii. Light, prea light. In  virtutea inerţiei am aruncat în bagaj o pereche de botine. Cizme, ba. Dar când am ajuns în Cluj, cizmele erau déjà un must. Si pentru că fashion passion, nu se putea decât Hunter, uşurând considerabil “bagajul”. Bref, am stat vreo două ore să ne fâţâim în oglinzi. Dar avem o scuză: raioanele de specialitate urlau de singurătate şi nici replica lui Richard III “Regatul meu pentru  o cizmă” nu ne-ar fi salvat. Si pornirăm spre Bonţida. Fiind prima zi, s-a format o coadă lungăăăăă, aşa că ne-am dat jos din autobuz şi am mers pe jos vreo 2 kilometri. In răpăiala stropilor uriaşi de ploaie, prin noroaie, bălţi, gaze de eşapament. Dar mi-a păsat? Nici vorbă. Pelerina nu vroia să stea pe cap, eram déjà fleaşcă din cap până în picioare, aveam noroi şi în gură, iar părul (elementul generator de stres zilnic) era doar o chestie lipită de moalele capului. Părul nu m-a ascultat în nicio zi aşa că e o cauză pierdută. Si am ajuns la castel unde timp de 4 zile m-am simţit (ar trebui să spun că m-am simţit ca o regină dar eram prea murată şi îmbălsămată în noroi), totuşi, ca o prinţesă a noroaielor. Si a toi toi-urilor. Trebuia să contribui şi eu la creşterea nivelului apei, nu?

Daaaaar mi-a plăcut atât de mult. Mult, mult, mult. Mr Cook aka Fatboy Slim a fost magic.

Parov Stelar a fost magnific. Nouvelle Vague mi-au adus aminte, din nou, cât de cool sunt franţuzoaicele. Au acel “je ne sais quoi” după care tânjesc şi eu în secret. Na, am spus secretul. Iar vocile celor două magnifice sunt perfecte. Live. Fără triluri, oooo-uri şi unduieli specifice muzicii autohtone.

Netsky a fost skydiving. 

The Prodigy a fost aşa şi aşa. Mă aşteptam să dea mai mult că doar erau cireaşa de pe tort, dar voodoo people au fost prea cuminţi şi aşezaţi. Dar, în schimb, mi-au enumerat toate părţile anatomiei umane în asociaţie cu mult uzitatul “fuck”. L-au folosit până şi în combinaţie cu România. Ihîmmmm…..Mi-au plăcut mai mult The Subways (cum zicea admirativ Pepe, un prieten, “sunt doar 3, doar 3, fratele meu”. Bine, Pepe folosea un alt cuvânt dar nu vreau să roşiţi.) Toţi au fost electric. Poate nu mi-au plăcut la fel de mult, dar electric este cuvântul.

Iar oamenii au fost atât de diferiţi şi originali. Am văzut multe fete frumoase, normale, cool, diferite, aşa cum nu prea văd prin urbe, fără aere şi pretenţii de divă scăpată de la pension. Am văzut tipi înalţi (ceea ce în Oradea a devenit o raritate), lumbersexuali (dar aştia aveau atitudine şi nu doar 2 tatuaje cu balauri şi o barbă nespălată), cu mătănii, fără mătănii, (doar pentru connaiseurs), super cupluri, super outfituri, super flash tattoos.

Si multe cizme şi pelerine. Toate culorile, toate formele.

Eu cred că organizatorii merită lăudaţi. Am stat în Cluj şi nu în cort (toată admiraţia pentru cei care au stat în cort) că, de, eu sunt o prinţesă de cartier (glumesc, a fost doar o opţiune ) dar nu am avut probleme să ajungem la timp sau să ne înghesuim. Autobuzele au circulat impecabil din punctul meu de vedere. Iar la castel chiar s-au făcut eforturi, dar având în vedere potopul de proporţii nu prea aveai soluţii. De obicei, eu cârâi şi am limba ascuţită, dar de această dată voi fi nevoită să tac. Pentru că am descoperit că şi la noi se poate. Dacă vrei, dacă eşti profesionist, dacă iubeşti ceea ce faci, dacă eşti pasionat, dacă vrei să îţi testezi limitele, dacă dai tot ce ai tu mai bun. Bineînţeles că există loc de şi mai bine, dar sunt convinsă că vor urma surprize plăcute.

Stiu că au fost voci nemulţumite, dar poţi să împaci pe toată lumea? Nu prea cred. Si e foarte greu să îi împaci. Dar dacă m-au împăcat pe mine, cârcotaşa cârcotaşelor….Pentru mine a fost o super experienţă pentru că am descoperit că pot să îndur multe dacă îmi place ceva, că nu rezolv nimic doar dacă pocnesc din degete, că îmi plac cizmele de cauciuc (data viitoare îl ascult pe tata şi iau cizmele lui de pescar), că îmi plac oamenii anormal de normali şi că sunt o răsfăţată a sorţii să fiu înconjurată de oameni frumoşi (Madi, Andreea, Meda, Pepe şi voi, toţi ceilalţi). Aşa că mulţumesc ELECTRIC CASTLE pentru tot.

Vă îmbrăţişez electric.

M.

P.S. Vorbim, după Sziget.

Sursă fotografii: arhiva personală, Madi Mihălceanu, Pepe aka Isodoro Gonzales