Blogger Widgets

miercuri, 1 decembrie 2021

Ţara mea...

Dar tu îți iubești țara? O întrebare înşelătoare. Răspunsul nu este ceea ce spui sau felul în care spui. Răspunsul se află în pauza dintre sfârșitul întrebării și începutul răspunsului. Dacă trebuie să te oprești și să te gândești la asta, atunci ai putea la fel de bine să spui nu. Aproape sigur că nu-ți iubești țara așa cum a vrut să spună persoana care a pus întrebarea.

Câteodată mă gândesc că ceea ce simt pentru ţara mea este o afinitate profundă deşi uneori dificilă. La sfârşitul unui an lung și controversat, nu cred că este surprinzător că am devenit dezamăgită de această poveste de dragoste deoarece mi-am dat seama că resentimentele mele înlocuiesc speranţa. Îmi dau seama că îmi place mai mult ceea ce a fost această țară în diferite momente din istorie: o învingătoare de tirani,  un promulgator al libertății. 


Sursa:  https://www.facebook.com/photo.php?fbid=350034795364729&set=pb.100010746336871.-2207520000..&type=3

Să-ți iubești țara înseamnă să-ți dorești să o vezi devenind cea mai bună versiune a ei însăși, să-i subliniezi eșecurile, să recunoști felul în care fiecare dintre noi am fost complici în a permite ca tot ce e mai rău să persiste. Să-ți iubești țara înseamnă să fii mândru de ea, dar și să nu-ți fie frică să-i confrunți problemele.

Dragostea nu este pasivă. A iubi această țară înseamnă a privi cu ochi limpezi promisiunile și felul în care aceste promisiuni sunt puse în practică, încercând să reduci decalajul dintre ele. Vreau să cred că suntem o națiune, aşa cum spune Bob Dylan „ocupați să ne naștem”. Dragostea înseamnă credință nu doar în trecut, ci și în viitor. Fără această credinţă suntem „ocupați să murim”.

La mulţi ani, România!

Cu drag,

Mira #pierdutaprintrecuvinte

 

sâmbătă, 13 noiembrie 2021

Femei şi bărbaţi...

Titlul acestei postări este voit enervant. Femei şi bărbaţi... Ele pe primul loc.

Zilele trecute am auzit la radio că un procent de 12% dintre femei nu reuşesc să găsească acel bărbat alpha care să le satisfacă ŞI din punct de vedere intelectual şi financiar. Mi s-a părut un procentaj destul de mare.

Cunosc multe femei singure cu o carieră fantastică, independente financiar şi totuşi singure. Oare de ce? O fi oare pentru că în societatea în care trăim o femeie are nevoie de un partener ca să existe ca entitate de sine stătătoare, capabilă să vorbească şi să emită pretenţii? Un exemplu simplu. Iţi cauţi o casă şi eşti întrebată de fiecare dată unde este soţul. Oare o fi chiar atât de greu de imaginat că o femeie şi-ar putea permite lucruri fără să aibă nevoie de o verighetă pe deget? Este chiar atât de greu de înţeles că, tu, femeie ai puterea financiară şi intelectuală să iei deciziile care ţi se potrivesc? Se pare că pentru tine, bărbate, este foarte greu să digeri aceste lucruri şi să accepţi că există o mulţime de femei care ghicesc “din prima” ce poţi. Din mai multe puncte de vedere.

Eşti absolut şocat de lucrurile pe care femeile pot să le facă? Deși bărbații și femeile au multe lucruri în comun, ei sunt, de asemenea, diferiți din multe puncte de vedere. A învăța să accepți aceste diferențe te poate ajuta să-ți înțelegi mai bine partenera. Te poate ajuta chiar să înțelegi mai bine un număr mare de femei cu care intri în contact. Fie că este vorba de lucruri mari care au un impact uriaș asupra relației tale sau de lucrurile mărunte pe care tocmai le observi, va exista întotdeauna acel ceva pe care majoritatea femeilor tind să îl facă și cu care tu pur și simplu nu poţi relaționa. De reţinut, totuși, că nu toate femeile sunt la fel, așa că unele dintre aceste comportamente s-ar putea să nu se aplice acestui tip de femeie specială din viaţa ta. Dar îţi permiţi să te comporţi într-un anume fel deoarece TU ştii foarte bine că există multe surate de-ale acestor femei singure care acceptă „prostioare” din partea ta doar pentru că prostioarele astea sunt servite „à la carte”, pe o tavă aurită iar ele se îmbată cu propria deziluzie de fericire casnică. Femei care au renunţat la o carieră, femei care au renunţat la tot pentru această fericire în care au crezut şi probabil încă cred, femei care există doar ca soţii, femei care se pierd când sunt părăsite de „minunea” şi „norocul” din viaţa lor, femei care nu există singure în pozele de profil. Mereu însoţite de un el simandicos şi puternic. Dar există şi aceste femei. Nu sunt de condamnat. Poate că multe dintre ele ar putea fi invidiate până la un punct pentru abilitatea de a-şi crea acest univers fericit în care totul este perfect, toată lumea zâmbeşte galeş în poze, dar care, totuşi la sfârşitul zilei îşi plâng suferinţa în tăcere. 

Michelle Pfeiffer and Al Pacino in 1983's Scarface.

Inspiraţia mea (unii s-ar putea să o numească frustrare, dar e ok şi aşa) din această seară este un story realizat de o prietenă dragă pe Instagram. Michelle Pfeiffer în rolul din „Scarface” – Elvira Hancock. Da. Wikipedia o descrie ca fiind o „gun moll”  - partenera unui criminal profesionist. „Moll” este, de asemenea un eufemism pentru prostituată. Etichete ale unei societăţi ciudate şi bolnave. Mă întrebam câţi dintre partenerii contemporani ar putea face faţă unei asemenea femei în momentele ei de glorie. Nu la final, când este răpusă de propriile nefericiri şi dependenţe. Când este EA, FEMEIE, indiferent de statutul social sau financiar. Vă provoc...

Probabil că vei spune că este postarea unei feministe şi că te cert. Nici pe departe. Cred în continuare în acea intimitate fantastică dintre un bărbat şi o femeie, cred în iubirea dintre un bărbat şi o femeie, cred în acele momente unice de fericire supremă când întregul univers se opreşte pentru o secundă. Dar, în acelaşi timp, cred şi în egalitate, intelect, carismă, conversaţie, şi, mai presus de toate, RESPECT.

Ne auzim!

M.#pierdutaprintrecuvinte

 

duminică, 31 octombrie 2021

Echilibru...

“Trebuie să lași să se întâmple ceea ce se întâmplă. Totul trebuie să fie egal în ochii tăi, bine și rău, frumos și urât, prost și înțelept.”
(Michael Ende, “Poveste fără sfârşit”)

Dragostea este haotică, dezordonată, apoi căsătoria ia acel material și încearcă să scrie un roman cu el. Uneori este trist, alteori frumos, dar respingerea obosită a vieții și a propriului tău ADN poate în cele din urmă să înece o uniune care părea deodată liberă și nemuritoare. Dar adevărul este că iubirea este „foarte” muritoare și are nevoie de toată grija și respectul pe care un singur suflet le poate înțelege.

De cele mai multe ori, filmele și televiziunea bâjbâie în a surprinde acest concept. Este fie exagerat de artificial, fie regretabil de dramatic. Dar, din când în când, cineva reuşeşte.

„Scenes from a Marriage”... adaptarea modernă după seria clasică suedeză realizată de Ingmar Bergman, avându-i în rolurile principale pe Jessica Chastain şi Oscar Isaac. Seria se străduiește, cu îndrăzneală, să ilustreze căsătoria ca performanță supremă: o performanță a așteptărilor externe despre ceea ce ar trebui să fie o căsătorie, performanța de a fi partener. În timp ce putem idealiza din punct de vedere cultural căsătoria ca un act definitoriu de angajament romantic între doi oameni, realitatea este că, de fapt, căsătoria există într-un plan ciudat, foarte public al așteptărilor sociale. Căsătoria este privită la nivel cultural ca obiectivul final al cuplurilor angajate, punctul de plecare ideal pentru creșterea copiilor și o piatră de hotar a maturității pe care se așteaptă să-l atingă orice membru funcțional al societății. Ca membri ai unei culturi, există un interes personal în încurajarea instituției căsătoriei și a unui ritual comun mai larg al idealurilor și așteptărilor pe care le atașăm uniunii. Căsătoria este în același timp o declarație de dragoste și pasiune nemuritoare, o clasificare juridică și pentru unii o uniune sfântă. In acelaşi timp, căsătoriile poartă povara unei promisiuni că într-o singură persoană vom găsi o viață întreagă de devotament și pasiune și că în cadrul căsătoriei vom avea toate nevoile îndeplinite. 

 

                                                    Sursa imagine: Delia Tirla

„Scene dintr-o căsnicie” este un serial dureros de vizionat. Este genul de durere care oferă totuşi o mică ușurare pur și simplu pentru că distruge izolarea și individualitatea pe care le simțim atunci când suntem singuri cu o altă persoană într-o relație complexă de dragoste-ură. Este întotdeauna o ușurare să vedem că ceea ce credeam că sunt probleme unice și individualizate fac parte dintr-un ritual comun. Serialul nu este doar despre căsătorie: este despre orice relație intensă, pe termen lung, între două persoane. Dar se concentrează și asupra acelor elemente ale căsătoriei care fac din aceasta un loc destul de puțin probabil ca o astfel de relație să fie altceva decât îngrozitor.

Această adaptare nu m-a făcut să mă întreb dacă merită toate premiile. În schimb, m-a făcut să mă gândesc la felul în care îi iubim pe ceilalți. Ar trebui ca relațiile noastre să fie construite pe încredere și angajament, sau ar trebui să cedăm în fața puterii pasiunilor noastre? Cum echilibrăm aceste lucruri care par atât de excluse reciproc? Când te uiți la partenerul tău, poți înțelege cum se simte? Ești capabil să vezi cu adevărat în sufletul lui/ei, dincolo de anii de răni și disfuncții și să scoți gândurile secrete? Și chiar dacă ai putea, ai obține întregul adevăr? Căsătoria, şi nu doar, pare în mod credibil să fie această mișcare între seducție și masochism, între dor și împlinire, între dezamăgire și așteptări depășite. Modul în care aceste personaje se luptă continuu prin durerea lor caracterizează și experiența noastră spectatorială a relației lor: întâlnirile frumoase fac ca brutalitatea să merite. Si cred că aici intervine ECHILIBRUL. Alegerile pe care le facem, acel moment dintre mai târziu şi prea târziu. Ezitarea este mai târziu, regretul prea târziu. Nu poți continua să te întorci și să te întorci sau aşteptând să te întorci. Pământul nu este o roată, este o piatră care se erodează, munte cu munte. Și cred că noi, oamenii suntem prea moi, ca o gresie, dar există un punct unde stăm fără poveste, imuabili și mișcaţi, solizi ca o suflare în aerul de iarnă.

Cred că aceasta este povestea iubirii care se prăbuşeşte, dar este şi povestea dragostei care se reconstruieşte. Un echilibru perfect...

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

duminică, 26 septembrie 2021

Index pentru septembrie...

Există ceva inefabil în trecerea efemeră de la vară la iarnă, ceea ce face ca această perioadă a anului să fie ciudată, sacră și irezistibilă. Așa cum spunea Rilke în Letters on Cezanne : “ În niciun alt moment (decât toamna) pământul nu s-a lăsat inhalat într-un singur miros, pământul copt; într-un miros care nu este în niciun fel inferior mirosului mării, amar unde se învecinează cu gustul și mai dulce de miere unde îl simți atingând primele sunete. Conținând adâncime în sine, întuneric, aproape ceva din mormânt.”

Ultimul weekend din septembrie. Aproape că repet în gând, ca într-o incantaţie...septembrie....septembrie, încercând să conving timpul să se oprească din fuga infinită. Vara s-a dus. Zilele și nopțile au devenit din ce în ce mai reci. Clopotele școlii sună ca nişte viespi enervanţi iar zumzăitul acestui stup imens pare tot mai supărător, mai tulburător, nu ştiu. Septembrie. A venit toamna. Ultimele frunze îndrăgostite îşi vor lua adio în curând de la cei care le-au purtat în braţe atâtea luni, copacii, care vor arăta nişte iubiţi părăsiţi, dezolant de goi, trişti, cu ramurile atârnând stingher, neştiind ce să facă cu ele acum când preţioasa încărcătură şi-a luat zborul.. E sfârşitul unei poveşti de iubire care se va repeta, curând, într-un nou an. Dar cum să le spui?  Vor veni octombrie ... noiembrie dar deocamdată sunt blocați în septembrie.  


 Sursa: https://www.facebook.com/bogdanpopaphoto/photos/110242997569507

Brusc, îmi aduc aminte de o poezie a Christinei Rossetti, The Months: A Pageant , în care personajele sunt personificări ale lunilor anului. Septembrie e o fată. Si m-am gândit că fata din septembrie este un maestru al propriului ei sanctum interior. Frumusețea ei este paralizantă pentru spectatori, care nu au văzut niciodată acea parte a continentului ei. Fata din septembrie oferind toată dragostea, sufletul, corpul și atenția ei. Frumusețea ei este artă. Fata din septembrie are o ușă interioară, care poate fi deschisă doar printr-o cheie specială.  Septembrie, spre deosebire de oricare alta, te ține strâns, în orice vreme. Iar ţie nu îţi rămâne decât să asculţi, on repeat, Fracoise Hardy – Comment te dire adieu, având un pretext  aproape perplex de a folosi kleenex, într-un reflex de a opri septembrie din a nu se transforma în ex.

Septembrie...mai stai...

M.#pierdutaprintrecuvinte