A fost odată ca niciodată un tărâm miraculos pe nume Copilăria. Era un tărâm fantastic, verde şi albastru, cu mii de fluturaşi, cu aripi colorate în cele mai strălucitoare culori, cu păpădii catifelate care zâmbeau măritului Soare, mulţumindu-i că le-a dăruit cel mai frumos galben de pe lume, iepuraşi şi căprioare, căţeluşi şi pisicuţe, biciclete cu aripi împrumutate de la Pegasus, mii de cărţi colorate din paginile cărora răsăreau, ca într-un dans ameţitor personajele care şopteau îmbietor: “Vino!” Iar acest tărâm fermecător era locuit de nişte fiinţe minunate, COPIII. Copiii erau micuţi, diafani, puri, fericiţi, cu părul auriu ca Soarele care îi păzea cu viaţa lui, cu părul întunecat ca Luna care îi legăna, şoptindu-le cele mai mângâietoare cântece de seară. Dar cea care îi păzea cu străşnicie era IUBIREA. EA, iubirea atotputernică, stăpâna acestui tărâm micuţ unde toţi copiii erau îmbrăţişaţi la fel, mângâiaţi la fel, iubiţi la fel. Iubirea, mama copilaşilor le-a dăruit bucuria de a fi, de a iubi, de a trăi frumos. Iubirea i-a îmbrăţişat pe copii pentru că ei vedeau lucrurile la fel…toţi erau egali, toţi erau frumoşi, toţi erau buni, toţi vedeau stelele, toţi împărţeau bucuria de a putea iubi…Poţiunea lor magică, făcută de zâne din stropi de iubire, dor, bunătate şi inocenţă.
Sursa: arihiva personala
Mi-ar plăcea ca noi toţi, adulţii de azi, să putem, pentru o zi, printre miile de lucruri atât de “importante” pe care le facem, să ne întoarcem pe acest tărâm pe care l-am părăsit, să ne amintim ce înseamnă iubirea, ce înseamnă viaţa adevărată, prietenia, generozitatea, bunătatea. Mi-ar plăcea să simţim bucuria de A PUTEA IUBI, din toată inima.
Copii, “oamenii mari nu pricep niciodată nimic și este obositor” (Micul prinţ – Antoine de Saint-Exupéry) pentru voi să ne daţi întruna explicații. Fiţi VOI, mereu, fiinţe minunate, bune, pure şi frumoase. Și nu uitaţi să visaţi!
La mulţi ani, copii!
A voastră,
Mira #pierdutaprintrecuvinte
