Am folosit un hashtag în mod intenţionat. Pentru
diversitate. Poate că este puţin dificil de descifrat, dar un mic efort nu va
omorî pe nimeni. Acelaşi efort pe care unii ar trebui să îl facă în a-i accepta
pe alţii. Alţii care nu se încadrează în limitele rigide ale unei lumi atât de “corecte”.
Rigid este cuvântul zilei şi am realizat că, în instituţia în care lucrez,
rigiditatea este prietena de suflet a prea multora dintre colegii mei. Având în
vedere că suntem….hmmm…”formatori” de oameni, suflete, la urma urmei, mi se
pare atât de trist că mulţi dintre noi, aceşti universitari educaţi, cu înalte
şcoli şi doctorate, invidiaţi de atât de multă lume, suntem atât de închistaţi,
legaţi şi dependenţi de un statut care, la urma urmei, nu ne va aduce un loc
mai bun în rai sau în iad. Statutul ne face să judecăm alţi colegi care nu se
încadrează în tabloul tern al “aşa trebuie să fii, aşa trebuie să vorbeşti, aşa
trebuie să te comporţi, aşa trebuie să zâmbeşti, aşa trebuie să mergi, aşa
trebuie să taci”. Probabil că ne caracterizează “cuminţenia”, “supunerea”, “unanimitatea”.
Diversitatea este un inamic care pândeşte
după colţ, gata gata să destabilizeze echilibrul lui “ai un statut”. Da, şi eu am
un statut. Un statut pe care eu îl respect. Un statut pentru care am muncit. Un
statut pentru care am învăţat. Un statut care îmi permite să vorbesc şi să spun
lucruri. Un statut care îmi dă dreptul să am o voce pe care SĂ O FOLOSESC. Un
statut care mă împiedică să tac. Să tac în faţa unor colegi care nu pot să
accepte că poţi să ai statutul de profesor – despre acest statut este vorba –
că poţi fi inteligent, că poţi emite judecăţi de valoare, că poţi fi un OM MULT
MAI VALOROS DECÂT EI chiar dacă ai părul verde, eşti ras în cap şi ai codiţe
împletite, porţi şosete verzi sau vii la şcoală cu o trotinetă roz. Mă
uitam zilele trecute la un documentar pe Netflix. Vorbea directorul
departamentului de istorie de la Universitatea Harvard. Era o tipă cu părul
vopsit albastru, ochelari roşii. Cu toate acestea, femeia respectivă are un statut, ocupă o funcţie
importantă, zic eu, vorbea superb despre subiectul respectiv, iar eu, în
această săptămână, în mediul academic de la noi, aud replici de genul “nu se
cade, ai un statut”. Serios? Sunt leşinată de amiraţie! Desigur, nu se cade să spui
lucruri, să mesteci pe stânga şi nu pe dreapta, să nu porţi tocuri corecte, să
nu ai freza corectă, să nu ai culoarea la păr corectă. Nu se cade să ai o
opinie diferită, să râzi diferit, să FII DIFERIT! Nu se cade. Căderea este doar
pentru proşti. Si naivi.
Ah! Dar am uitat! Lucrez într-o instituţie în care
revolta atinge cote maxime în faţa diversităţii, iar tăcerea este de aur în
faţa prostiei şi a nedreptăţii. Dar şuşotelile pe la colţuri sunt de-ale casei.
Cum probabil se va şuşoti şi acum. Pentru că avem o imagine de apărat, una
călduţă, a prieteniei şi unităţii, înfrăţirii între colegi.La urma urmei, este vorba de educaţie. Educaţia
este cuvântul care ar trebuie să vă dea de gândit. De aici până la acceptare şi
generozitate nu e mult.
Vivat!
M.
