#avemnevoiedediversitate…

Am folosit un hashtag în mod intenţionat. Pentru diversitate. Poate că este puţin dificil de descifrat, dar un mic efort nu va omorî pe nimeni. Acelaşi efort pe care unii ar trebui să îl facă în a-i accepta pe alţii. Alţii care nu se încadrează în limitele rigide ale unei lumi atât de “corecte”. Rigid este cuvântul zilei şi am realizat că, în instituţia în care lucrez, rigiditatea este prietena de suflet a prea multora dintre colegii mei. Având în vedere că suntem….hmmm…”formatori” de oameni, suflete, la urma urmei, mi se pare atât de trist că mulţi dintre noi, aceşti universitari educaţi, cu înalte şcoli şi doctorate, invidiaţi de atât de multă lume, suntem atât de închistaţi, legaţi şi dependenţi de un statut care, la urma urmei, nu ne va aduce un loc mai bun în rai sau în iad. Statutul ne face să judecăm alţi colegi care nu se încadrează în tabloul tern al “aşa trebuie să fii, aşa trebuie să vorbeşti, aşa trebuie să te comporţi, aşa trebuie să zâmbeşti, aşa trebuie să mergi, aşa trebuie să taci”. Probabil că ne caracterizează “cuminţenia”, “supunerea”, “unanimitatea”.  Diversitatea este un inamic care pândeşte după colţ, gata gata să destabilizeze echilibrul lui “ai un statut”. Da, şi eu am un statut. Un statut pe care eu îl respect. Un statut pentru care am muncit. Un statut pentru care am învăţat. Un statut care îmi permite să vorbesc şi să spun lucruri. Un statut care îmi dă dreptul să am o voce pe care SĂ O FOLOSESC. Un statut care mă împiedică să tac. Să tac în faţa unor colegi care nu pot să accepte că poţi să ai statutul de profesor – despre acest statut este vorba – că poţi fi inteligent, că poţi emite judecăţi de valoare, că poţi fi un OM MULT MAI VALOROS DECÂT EI chiar dacă ai părul verde, eşti ras în cap şi ai codiţe împletite, porţi şosete verzi sau vii la şcoală cu o trotinetă roz.   Mă uitam zilele trecute la un documentar pe Netflix. Vorbea directorul departamentului de istorie de la Universitatea Harvard. Era o tipă cu părul vopsit albastru, ochelari roşii. Cu toate acestea, femeia respectivă are un statut, ocupă o funcţie importantă, zic eu, vorbea superb despre subiectul respectiv, iar eu, în această săptămână, în mediul academic de la noi, aud replici de genul “nu se cade, ai un statut”. Serios? Sunt leşinată de amiraţie! Desigur, nu se cade să spui lucruri, să mesteci pe stânga şi nu pe dreapta, să nu porţi tocuri corecte, să nu ai freza corectă, să nu ai culoarea la păr corectă. Nu se cade să ai o opinie diferită, să râzi diferit, să FII DIFERIT! Nu se cade. Căderea este doar pentru proşti. Si naivi.

Ah! Dar am uitat! Lucrez într-o instituţie în care revolta atinge cote maxime în faţa diversităţii, iar tăcerea este de aur în faţa prostiei şi a nedreptăţii. Dar şuşotelile pe la colţuri sunt de-ale casei. Cum probabil se va şuşoti şi acum. Pentru că avem o imagine de apărat, una călduţă, a prieteniei şi unităţii, înfrăţirii între colegi.La urma urmei, este vorba de educaţie. Educaţia este cuvântul care ar trebuie să vă dea de gândit. De aici până la acceptare şi generozitate nu e mult.

Vivat!

M.