Tânăra fată sofisticată…

Voi lăsa această imagine aici. Doar o imagine. Dar o imagine poate să spună lucruri pe care eu nu pot să le spun. O voi lăsa să vă vorbească despre geniul lui Brâncuşi, „un păstor bătrân, arătos, cu barbă, şi, după mintea mea, unul dintre cei mai minunaţi sculptori ai timpurilor noastre” (Nancy Cunard). Despre  frumuseţea acestei lucrări, frumuseţea unei femei cu părul strâns în coadă de cal. “La jeune fille sophistiquée ( Portrait de Nancy Cunard)”.  O sculptură unică realizată de Constantin Brâncuşi, a fost vândută pentru suma de 71 de milioane de dolari, la Licitaţia de artă impresionistă şi modernă organizată de casa Christie's la New York. Sculptura a fost cumpărată în 1955 de soţii Elizabeth şi Frederick Stafford - o tânără din New Orleans, SUA, şi un evreu din România – pentru suma de 5.000 de dolari.  

 Sursa:https://www.christies.com/features/Constantin-Brancusi-La-jeune-fille-sophistiquee-8980-3.aspx

Sculptura a fost realizată în 1932, având o înălţime de 78 de centimetri, lucrată în aramă. Lucrarea o reprezintă pe Nancy Cunard, una dintre personalităţile avangardei culturale din Paris în debutul secolului al XX-lea. Considerată un veritabil pionier al modei, Nancy a fost o protectoare a artiştilor şi scriitorilor din Paris în perioada interbelică, în cercul său aflându-se Tristan Tzara, Marcel Duchamp, Ezra Pound sau James Joyce.

„Totul în ceea ce priveşte comportamentul ei arăta cât de sofisticată era la acea vreme”, îşi amintea Brâncuşi. Îmi place. Mi-ar place. Ţie nu?

Bucură-te!

M.

De ce e mai bine să fii bărbat decât femeie…din perspectiva lui

Femeile trebuie să trăiască cu vreo cinci ani mai mult decât noi. Atât de nedrept. La vreo şaizeci de ani, practic, încep să îmi fac bagajele pentru marea plecare. In fiecare zi ceva din corp începe să mă doară într-un fel ciudat sau descopăr că îmi creşte păr în locuri ciudate. De ce să mai trag de viaţă? Şi totuşi femeile o fac cu mult curaj. Bietele creaturi.

Femeile fac copii. Aparent, să ai un copil este atât de greu încât este un mister cum a supravieţuit rasa umană. De fapt, eu cred că motivul pentru care noi murim mai devreme decât femeile se datorează vinei de a exista şi apoi de a cauza copii. De fiecare dată când încerc să îmi imaginez cum aş arăta însărcinat, mă întreb ce e în neregulă cu mine şi îmi fac o programare la psihiatru. Nu la psiholog. La psihiatru. Dar nu există niciun dubiu cu privire la un lucru: e mult mai bine să fiu în sala de aşteptare, râzând şi sunându-mi prietenii decât în sala de naşteri, ţipând şi având în faţă capul unui obstetrician.

Femeile câştigă mai puţin decât noi. Chiar mă simt prost în legătură cu această nedreptate teribilă. Si tocmai de aceea, în întreaga ţară, bărbaţii au făcut tot ce le-a stat în putinţă să nenorocească economia. Noroc că veni una mai bărbată la putere.

Femeile trebuie să poarte make-up. Aproape că nu pot folosi un creion să scriu ceva pe o hârtie fără să îmi scot ochii. Cum folosesc femeile creioanele pentru a-şi desena faţa este dincolo de orice înţelegere. La patru secunde după ce mi-aş da cu ruj aş arăta ca şi cum aş fi fost împuşcat în faţă la paintball. Genele mele false ar ajunge lipite de frunte. Nu ştiu cum reuşesc femeile. Dar ştiu că reuşesc să demonstreze bărbaţilor ce abilităţi strălucite de coordonare posedă. Si ne posedă şi pe noi, în final.

Femeile trebuie să facă curăţenie, în general. Cea mai mare nedreptate. Dacă eu vreau să fac curăţenie ajung să spăl chiuveta cu gelul pentru toaletă. Femeile, în schimb, reuşesc să facă totul să arate strălucitor. Este atât de greşit.

Femeile trebuie să întârzie. Să ajungi la timp este o plăcere pe care femeile, din motive necunoscute, nu o vor cunoaşte niciodată. De aceea, ori de cât ori eşti pe la vreun eveniment – cununie, botez, înmormântare, biserică – toate femeile sunt în spate. Bietele, bietele suflete.

Femeile nu sunt atât de înalte. Dacă femeile ar începe să vadă tot felul de lucruri pe care noi le ascundem din rutină pe raftul de sus, şi-ar dori să fie şi mai scunde. Unele lucruri nu ar trebui schimbate.

Femeile trebuie să exprimenteze emoţii. Aceasta este cu siguranţă cea mai mare povară pe care femeile trebuie să o poarte. Cum o fac este de necrezut. Eu am două emoţii: furios şi flămând. Câteodată, mă simt trist, dar doar când a pierdut echipa sau mi-am scăpat berea din mână. Dar femeile! Cu toate emoţiile prin care trec, chiar este o minune că mai reuşesc să-şi traseze linii pe ochi. Noi facem tot ce putem să le ajutăm să treeacă prin cât mai puţine emoţii, dar mai mult decât să dau pe canalul de sport când ea vrea să vorbească despre emoţii (ceea ce, bineînţeles, nu poate decât să înrăutăţească lucrurile), ce altceva pot să fac? 

                                Sursa:https://www.99gap.com/2018/02/28/top-6-hilarious-tweets-about-men-vs-women/

Femeile trebuie să asculte glumele noastre. Din nou: mă simt îngrozitor din cauza acestei nedreptăţi monstruoase. Este în genele noastre să râdem la tot felul de glume, şi acum, pe bune, chiar nu înţeleg de ce nu vă plac glumele noastre.

Femeile trebuie să meargă la cumpărături. Haine. Toată lumea ştie că e mult mai funny sa îţi bagi cercel în nas decât să mergi la cumpărături cu ele. Si totuşi ele persistă în a ne face părtaşi la această activitate odioasă. Si, Doamne, bine că o fac! Fără ele, bărbaţii nu ar purta nimic decât o curea cu o cârpă sau două agăţate de ea. Si astea ar fi pentru ocaziile speciale. Dar cu ele, făcând cumpărături cum o fac, bărbaţii sunt şi ei îmbrăcaţi  şi apar în faţa lumii ca nişte fiinţe civilizate. Dar, na, când mă târăşte la cumpărături, îmi place să mă tângui ca şi cum aş avea un cui în talpă.

Cam atât pentru moment.
Un bărbat oarecare
P.S. Ah! Femeile trebuie să fie generoase! Uite-o pe M. Mi-a permis să-mi spun of-ul pe blogul ei.

Acest weekend lung...

De ce nu răspund tuturor mesajelor anonime pe care le primesc pe blog? Nu pentru că nu mă interesează comentariile pe care le primesc la postările mele sau pentru că mă sperie invectivele şi injuriile vreunui opinioman, ci pentru că, pentru mine, e o chestiune de prioritate: orele petrecute "în dezbatere" devin ore petrecute în scris, iar, în al doilea rând , sunt anonime. Orele petrecute certându-mă cu aceşti indivizi anonimi reprezintă timp pe care l-aș fi putut petrece în compania unei persoane care îmi place cu adevărat, vorbind despre lucrurile care contează cel mai mult pentru noi.
Când privesc lucrurile în acest fel, am un respect ciudat pentru persoana care a proclamat: "Nu-mi pasă ..."

A fost acest weekend lung și m-am bucurat de timpul meu - chiar și de timpul petrecut online, pentru că în aceste zile nu am simţit nevoia să sun din clopoţel părerea mea despre lucruri (sau chiar să arunc o bombă a faptelor atunci când este necesar să arăt cum am ajuns la concluzia mea). Sunt mult mai fericită să nu simt nevoia de a vorbi despre totul doar pentru că se așteaptă de la mine. De ce să fiu un cârlig pentru toate discuțiile și să vorbesc despre tot când, de fapt, pot vorbi DOAR despre lucrurile care contează cu adevărat pentru mine și pentru cei din jurul meu?
M-am gândit că aş putea privi lucrurile astfel: în această seară, cum vreau să-mi amintesc weekend-ul meu ... ieșind și făcând lucrurile care mi-au plăcut și relaxându-mă, sau petrecând timp online, argumentând? Cu excepția cazului în care mi-a plăcut cu adevărat aruncarea opiniei online timp de ore, alegerea celei de-a doua opțiuni este o pierdere de timp.
La sfârșitul weekend-ului meu ... la sfârșitul vieții mele ... vreau să-mi amintesc momentele productive și fericite - nu momentele când mă certam cu cineva pe care-l respect, cineva pe care l-am respectat odată sau chiar mai rău: un nenorocit anonim pentru care nu am respect deloc…
Nu-mi pasă de asta!

M.

Un nas cam mare...

Recunosc că mă uit la o anumită emisiune despre care am mai scris. Nu voi mai pomeni cum se numeşte pentru că nu merită. Oricum s-a transformat într-un circ cu ţaţe împăiate care mai de care mai “stilate”. Continui să mă uit pentru că această emisiune mă intrigă şi am, aşa, o curiozitate neînţeleasă nici de mine pentru care aştept să mă judece prietenii. Mă uimeşte în continuare disponibilitatea concurentelor de a fi scanate din cap până în picioare, apoi evaluate într-un mod ironic sau ridiculizant, uneori umilitor, de un juriu atoateștiutor, format din specialişti. Dar nu aici se opreşte totul. Urmează colegele de competiţie, care mai de care mai gureşe şi mai avizate în diferite “estetici”. Si toate acestea pentru o “carieră” în televiziune şi nu ştiu câţi bani. Ah! Am uitat coroana pentru “cea mai stilată femeie din România”.

Ce mi se pare îngrijorător este faptul că această emisiune a reuşit să strângă un public foarte numeros, de la copile de 12 ani la adulţi de vârsta mea (printre care sunt şi eu. Hop). La un moment dat se spunea că anumite concurente aveau o “siluetă interesantă”, fiind prezente tipologii feminine diverse . Toate bune şi frumoase atâta timp cât, citez „nu că asta ar fi o problemă, atâta timp cât ştii cum să te îmbraci să-ţi flatezi silueta”. Foarte frumos. Dar ceea ce văd eu acum sunt nişte concurente care intră doar în tiparele frumuseţii de tip fotomodel. Se vorbeşte despre “burtică”, celulită, fund mare, fund bombat, silicoane, nasuri ajustate, buze injectate, extensii, peruci. Dar fetele acestea dovedesc o toleranţă fantastică la umilire. Pentru că întreaga emisiune se bazează pe băşcălie, ironie, scandal, jigniri. “Ai grijă cum te machiezi data viitoare pentru că din profil am văzut un nas…cam mare”. 

 Această replică a venit din partea unui membru al juriului, juriu care se doreşte imparţial, corect din toate punctele de vedere. Juriul este alcătuit din doi bărbaţi (unul gay, iar celălalt un Don Juan irezistibil, crede el) şi o femeie (plastică). Ultimii doi sunt reprezentativi pentru societatea contemporană. Don Juan-ul îşi doreşte doar “femmes fatales”. Este tipul bărbatului care comandă cum trebuie să fie femeia, iar ea trebuie să se supună ca să aibă parte de generozitatea lui: operată, botoxată, injectată, veşnic recunoscătoare pentru  că el îi acordă atenţia lui preţioasă, ascultătoare şi supusă. Femeia plastică doreşte să vadă doar sâni mari, sâni goi, fund bombat, decolteuri adânci, fuste scurte, latex, jucării sexuale  şi recunoaşte că nu prea le are cu modele şi că nu rezistă în faţa unor tipe “propuse”. Iar prezentatoarea, recent operată în zona bustului, este cea care dă tonul scandalului şi umilinţelor. Si e din Ardeal. Cine a zis că ardelenii sunt molcomi?  Dar emisiunea ar fi sforăitor de plictisitoare fără umilinţe şi jigniri, nu-i aşa?  Cum spuneam, emisiunea are o audienţă numeroasă. Audienţa care, în final, decide cine va fi câştigătoarea. Audienţa şi nu juriul. Probabil că BAS a devenit o radiografie a societăţii româneşti şi a gusturilor cu privire la femeia femeie din România. O femeie ajustată, scandalagioaică, mahalagioaică, nevrotică, care visează doar iubiţi cu bani şi branduri. O femeie care, pentru niste steluţe efemere, acceptă să fie jignită şi  bălăcărită de nişte personaje lobotomizate. Dar de ce mă mir? Dacă ai o părere ca femeie în secolul XXI Oradea, ţi se spune că te-ai “cocoţat pe un piedestal pe care nu îl meriţi”. E un citat dintr-un anonim de pe blog, unul dintre mulţii anonimi laşi care ar dori ca eu să tac, să mă ocup exclusiv de gospodărie şi să strâng din buze. La cerere. Ei uite, refuz să tac, refuz să fiu jignită, refuz să fiu ajustată, refuz să-mi operez sânii, buzele, nasul sau fundul. Refuz să mă supun unor norme impuse de nişte creiere operate şi spălate cu acid. Refuz să fiu iubita unui idiot frustrat care să-mi dea papucii când mi-a apărut primul rid şi este golgeterul campionatului de dame. Refuz să fiu stilată dacă aceasta înseamnă stil.

M.

Offf, m-am săturat…

Cam da…toată treaba asta cu blogăreala. Mi-a cam ajuns. Nu prea mai am chef să scriu, să mă gândesc, să răspund la mesaje, să întreţin blogul, să postez pe Insta, să dau cu capul în pătratul de pe perete pentru că nu ştiu care cutărică mi-a zis de cele sfinte sau pentru că vreo sfioasă în viaţa reală se dezlănţuie în privat, trimiţându-mi un mesaj atomic şi făcându-mi spiritul ţăndări. Pfuuu…nu mai am chef. Ce să zic?  Prea mulţi amici interesaţi, prea mulţi chelneri speriaţi, prea mulţi ochi încrucişaţi. Prea multe cucoane ofuscate, prea multe feţe îngheţate şi misterioşi sfioşi. Iar cititorii ăştia…mă cam plictisesc şi ei. Parcă-i văd. Cum citesc ei, pe telefon şi dau like sau mă înjură …în gând sau cu voce tare, scurt şi la obiect. Bieţii. Tztztz. Păi, na! Cam asta e…

Ai citit până aici? PĂCĂLEALĂ! E 1 APRILIE! Doar nu aţi crezut că vă părăsesc? Asta-i bună! Deşi unii ar vibra de plăcere…Dar astăzi este şi Reading Is Funny Day aşa că mi-am permis.

M.

P.S. Un pupic special şi apriliînmiresmat pentru toţi cititorii mei superfabuloşi, pentru toate floricelele şi toţi floriceii!