Femei şi mame…

Ordinea cuvintelor din titlu nu este întâmplătoare, iar subiectul acestei postări este delicat. Prin urmare, îi rog pe cei care au déjà formată o opinie, fără să se fi informat în prealabil, să nu citească şi să mă ignore cu graţie. Probabil nu mă încadrez acum în categoria smeriţilor afirmând aceste lucruri, dar nu cred că am fost vreodată vreo smerită sau am pretins că sunt. De asemenea, îmi dau seama cât de risqué este să abordez acest subiect, dar, din nou, nu am fost niciodată în categoria celor care se doresc iubiţi de toţi şi de toate, sunt destul de vocală şi mi-am asumat subiectele despre care am vorbit.

Cred că există multe persoane care cred că femeile care fac anumite alegeri sunt nişte “stricate”, “pierdute”, “panarame”, “păcătoase” şi, bineînţeles, mai există un apelativ pe care eu nu îl voi folosi. Femeile care fac anumite alegeri sunt şi ele oameni. Oameni care greşesc sau oameni care nu greşesc “niciodată” (deşi acest “niciodată” este relativ). Cei care fac anumite alegeri au aceleaşi drepturi cu cei care fac alte alegeri. Dar cei care fac alte alegeri nu sunt fericiţi pe deplin dacă nu îţi adresează aceleaşi întrebări, la fel de sadic şi crud precum picătura chinezească, lovind în acelaşi loc, cu precizie şi măiestrie.

A avea copii sau a nu avea copii mi se pare o treabă mult mai complicată decât este. Eu nu m-aş avânta atât de tare încât să judec familii sau cupluri, femei singure sau bărbaţi singuri care nu au copii sau nu au încă copii, ei fiind, în opinia multora, nişte “trecuţi”. Nu i-aş judeca pentru că nu ştiu ce este în spatele deciziei lor. Mamele merită tot respectul (sunt şi eu fiica unei mame), dar, doamnelor, unele dintre voi daţi dovadă de o răutate şi o urâţenie care nu vă fac cinste în încercarea de a scoate în evidenţă “minusurile” mele şi de a defila doar cu “plusurile” voastre. V-aţi întrebat vreodată de ce unele femei nu au copii? V-aţi gândit vreodată că poate pentru unele femei nu este la fel de uşor ca pentru voi? Nu cred că veţi putea vreodată să simţiţi ce simt aceste femei care, poate, doresc să păstreze motivele alegerii lor doar pentru ele. Poate nu doresc să vorbească despre soţii, partenerii, iubiţii lor şi ceea ce se întâmplă între ei cu voi pentru ca voi să le aruncaţi privirile care spun mai multe lucruri decât credeţi. Poate nu doresc să împărtăşească cu voi chinul de a face un copil, anii lungi de tristeţe şi eşecuri şi să aibă parte de privirile voastre triumfătoare, superioare şi lipsite de orice urmă de empatie pentru că, pur şi simplu, HABAR NU AVEŢI! Iar o femeie care nu are un copil este LA FEL DE FEMEIE CA VOI. Poate mai femeie decât multe dintre voi. Are şi ea o viaţă, păreri, probleme. Da… are şi ea probleme şi este obosită, chiar dacă nu vă vine a crede. Nu este nevoie să îi amintiţi constant că dacă nu e mamă, aproape că nu există ca entitate demnă de luat în seamă. Dar ea nu se văicăreşte mereu, mai ales în faţa voastră. Poate se gândeşte că ar exista prea multă văicăreală pe lumea aceasta!

Dragi mame, data viitoare gândiţi-vă de două ori înainte să adresaţi întrebări tâmpe. Se presupune că maternitatea te face mai înţelept, mai bun, mai blând, mai UMAN!

M.

Hărţuire şi sex…

In ultimele săptămâni, s-a vorbit foarte mult (dar nu îndeajuns) în media din România despre hărţuirea sexuală. Ce m-a determinat pe mine să scriu despre acest subiect trist este băşcălia autohtonă izvorâtă din obiceiul mioritic de a face “haz de necaz”. Am văzut o grămadă de postări  din categoria #metoo: tot felul de poveşti, care mai de care mai pestriţe, violenţe mărturisite sau nemărturisite, cazuri reale de hărţuire sexuală, dar şi o grămadă de mojicii specifice masculului român, mojicii care nu fac decât să minimalizeze această dramă (chiar este o dramă) a femeii. De ce naiba aţi glumi pe această temă? Chiar nu vă puteţi abţine? Adică, voi, aşa cum vi s-a spus la biserică - “FEMEIA SĂ SE TEAMĂ DE BĂRBAT”- (deşi vă consideraţi atei, fugiţi de biserică ca dracu’ de tămâie pentru că voi sunteţi “moderni”, gândiţi liber, sunteţi deschişi la minte etc.), trăiţi totuşi după acest precept, provocându-vă singuri o “plăcere” supremă în încercarea de a o “supune” pe descendenta Evei. Dar vă înţeleg, dragilor…atât de fragili, atât de sensibili, atât de doritori, atât de …idioţi, incapabili să vă controlaţi, atât de lipsiţi de orice urmă de empatie, atât de maimuţe cu nevoi bazale (sex, mâncare şi somn). Stiţi, poate creierul vostru este atât de minuscul încât nu vă daţi seama prin ce trece o femeie care are parte de asemenea “atenţii”.

Desigur, femeia este o “păpuşe” (cu “e” nu cu “ă”), o “mami”, o “pisi”, o “ţiţi” pe care trebuie neapărat să o ciupeşti de fund, să o fluieri, să îi atingi sânii din greşeală (îhîmmm), să îi scrii mesaje scârboase, să îi trimiţi poze şi mai scârboase, să trânteşti comentarii în gura mare împreună cu alţi vulturi pleşuvi despre cămaşa ei, fusta, rochia, pantofii, fundul sau sânii cei “obraznici”. Desigur, voi credeţi că femeia este în al nouălea cer primind asemenea complimente pentru că ea există doar pentru a vă mulţumi pe voi, pentru a ferici privirile voastre hapsâne şi a satisface pofta nemărginită pentru “hâţână-mă”. Categoria celui însurat este şi mai dezgustătoare. Pur şi simplu uită de biata nevastă care i-a purtat copiii, a stat în concedii de maternitate, a avut grijă şi de el în acest timp, acest bibelou preţios şi fragil care s-a simţit un pic neglijat în tot acest timp, a încercat deodată nevoia să întindă mâna greţoasă spre alte arealuri feminine, la serviciu.

Probabil unii vor sări ca arşi citind discursul meu. Probabil unele se vor simţi ofensate. Cred că este un subiect foarte dificil şi foarte subiectiv. Eu scriu din punctul de vedere al unei femei, al unei femei care nu agreează acest comportament. Nu sunt o feministă. Consider că există un echilibru între femei şi bărbaţi. Există bărbaţi buni şi bărbaţi răi la fel cum există femei bune şi femei rele.  De asemenea, sunt conştientă de faptul că sunt foarte multe femei care se comportă şi se îmbracă într-o manieră care nu lasă loc de interpretări, ele însele fiind o invitaţie la “pipăit”, “apucat”, “strâns”. Sunt conştientă că este dificil şi plin de subiectivism să interpretezi gestul unui bărbat sau al unei femei. Da, există şi femei care hărţuiesc. Dar ceea ce îmi doresc este ca lumea, femei şi bărbaţi, să arate un pic de empatie pentru aceste victime care au avut curajul să apară în public, care au avut curajul să se supună oprobriului public, de multe ori (Păi, te miri de ce a fost violată? Arată ca o t****). Nu are importanţă cum arată, cum se îmbracă, cum se mişcă. Nimeni nu trebuie să aibă parte de un asemenea comportament. Nimeni nu are voie să îşi închipuie că ea sau el transmit semnale de “da”. Iar NU înseamnă NU! ÎNTOTDEAUNA!

Ah…să nu uit! Noul Cod Penal, Art.223, defineşte hărţuirea sexuală ca fiind “[p]retinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare”. https://legeaz.net/noul-cod-penal/art-223  Si se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

Continuă să te comporţi ca un babuin şi vei vedea ce drăguţ este să te ciupească de fund vreun coleg de celulă, de la noul loc de muncă, constant, aşa…vreo 3 sau 12 luni.

M.

Flori pentru Algernon...

„Inteligența este unul dintre cele mai mari daruri ale omului. Dar de prea multe ori căutarea cunoașterii alungă căutarea dragostei. Am descoperit de unul singur și altceva, în ultimul timp, și vă ofer o ipoteză: inteligența fără aptitudinea de a dărui și de a primi afecțiune duce la epuizare mintală și morală, la nevroză și, posibil, chiar la psihoză. Și afirm că preocuparea și implicarea exclusiv intelectuală care neglijează relațiile dintre oameni nu poate duce decât la violență și suferință. Inteligența singură nu face două parale. Aici, în universitatea voastră, inteligența, educația, cunoașterea au devenit idoli importanți. Dar știu bine că toți ați pierdut din vedere un lucru: inteligența și educația care n-au fost temperate de afecțiunea umană nu fac nici cât o ceapă degerată”. (“Flori pentru Algernon”)

Cred că este una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit până acum. Este o carte care îţi frânge inima, o carte genială, ciudat de perfectă. Este o carte care, într-un fel, trebuia scrisă, ideea din spatele ei fiind atât de perfectă, atât de oribil de îngrijorătoare.  Nu aş putea spune că este o carte foarte profundă, dar Daniel Keyes, autorul, reuşeşte să creeze un personaj palpabil, pe care îl simţi şi trăieşti cu el. Keyes spune o poveste simplă.

Charlie Gordon, un bărbat de 32 de ani, cu retard mintal, este ales de un grup de cercetători pentru un experiment menit să îi crească inteligenţa. Alice Kinnian, profesoara lui Charlie de la Beekman College Center pentru Adulţi Retardaţi, îl recomandă pe Charlie pentru experiment datorită înclinaţiei excepţionale a acestuia de a învăţa. 

Această procedură a fost déjà experimentată pe un şoarece de laborator, Algernon, cu rezultate remarcabile. Algernon e un şoricel, din aceia pe care se fac teste în laboratoarele universităţilor, unul dintre cei sacrificaţi pentru ca oamenii să facă un pas înainte în domeniul ştiinţei. Acum. însă, Algernon a devenit un şoricel foarte deştept care rezolvă labirinturi cu o rapiditate ce îi uimeşte pe profesorii care îl testează. Astfel, Charlie devine primul subiect uman. Directorii experimentului, Dr Strauss şi Profesorul Nemur, îi cer lui Charlie să ţină un jurnal. Intregul fir narativ al cărţii este alcătuit din “rapoartele de progres” pe care le scrie Charlie. Pe masură ce inteligenţa lui Charlie atinge nivelul de geniu, cititorul citeşte nu doar depre schimbările prin care trece acesta din propriul punct de vedere, dar vede şi schimbarea evidenţiată în abilitatea de a scrie a lui Charlie. Primele pagini sunt destul de greu de citit, conţin erori de scriere și greșeli gramaticale grave. După efectuarea operației se observă o îmbunătățiremajoră: cuvintele sunt scrise corect, nu există greșeli gramaticale, iar propozițiile simple, uneori fără sens, se transformă în fraze elevate. Totuşi, acest salt nu este neapărat un lucru bun. Charlie este capabil acum să rememoreze  evenimente din trecut care i-au influentat viaţa şi sa analizeze prietenii, asa cum au fost sau nu au fost. Acum întâmpina dificultăţi în a-şi face noi prieteni şi să stabilească noi relaţii datorită lipsei inteligenţei sociale pe care operaţia nu le-a putut corecta şi nici anticipa. In final, datorită nivelului ridicat de inteligenţă, Charlie descoperă “greşeala fatală” a experimentului şi este redus la condiţia de urmări sfârşitul atât pentru el cât şi pentru Alegernon, sperând să salveze ceva pentru viitor din această întâlnire scurtă cu geniul. Charlie se identifică cu Algernon pe măsură ce îşi dă seama că amândoi nu sunt decât nişte experimente de laborator. Suferă când Algernon moare, iar când începe să-şi piardă propria inteligenţă, Charlie cere să să se pună flori pe mormântul lui Algernon.

Cititorule, vreau să citeşti “Flori pentru Algernon” pentru că această carte, prin “Charlie cel nătâng” surprinde perfect realităţile vieţii, pe când “Charlie geniul” le analizează şi le complică. Te vei uita altfel la oamenii mai slabi decât tine. Citeşte şi reciteşte “Flori pentru Algernon” de fiecare dată câd ţi se pare că viaţa este nedreaptă cu tine, tu, un om normal, care îţi permiţi “extravaganţa” de a înţelege ce se întâmplă cu tine şi cu viaţa ta. Citeşte “Flori pentru Algernon” pentru Charlie!

M.

Cerere...

OK. Hai să pornim de la premisa că sunt o proastă şi nu ştiu să fac o cerere. Deşi¸într-un acces monstruos de narcisism, voi declara sus şi tare că nu sunt tocmai o proastă. Dar tocmai am fost catalogată astfel, fără să folosească totuşi cuvântul respectiv, de către o angajată zeloasă a Ministerului Finanţelor Publice.  Minister care, sacrificând copaci la greu, mi-a trimis o recomandată (bine, să trecem peste plimbările la poştă, statul la coadă) privind o decizie de impunere anuală. Iar eu, o toantă, după cum am spus, m-am deplasat la sediul din urbe pentru a “regulariza” aşa numitele datorii pe care le am faţă de statul român. Acolo, o doamnă din partea stângă, foarte drăguţă de altfel, mi-a spus să merg în partea dreaptă pentru că am de primit, de fapt, nişte bani. Uuuuh! Carevasăzică, statul român îmi este dator. Mă îndrept spre partea dreaptă, dar acolo nu prea a fost drept nimic. Cucoana de la ghişeu, cu recomandata mea în mână,  mă întreabă: “Dar ce vreţi, de fapt?” Cam ce aş putea vrea eu, de fapt? Iar eu îi spun că am fost trimisă să primesc nişte bani. Imi spune să fac o copie după recomandată. O întreb unde şi îmi cârâie : “La etajul 1, dragă, nu ştii? Si este Xerox privat.” Păi, nu. Nu ştiu. Nu am de unde să ştiu pentru că nu sunt locatară a spaţiului respectiv şi nici contabilă. Sunt doar un plătitor de taxe. Mă îndrept spre etajul 1 unde o copie are preţul convenabil de 4 bani 50. Superb! Adică vorbim despre un Xerox privat. Pentru că Ministerul Finanţelor Publice nu îşi permite o maşinărie de copiat acte la preţuri decente, dar o trebuşoară privată funcţionează la etaj. Asta îmi aduce aminte de Spitalul Pelican unde perechea de botoşei costă 1 leu iar ei o cumpără cu 20 de bani. Viaţă grea, domnule! Cu copia (ccccc) în mână mă îndrept spre cucoana nervoasă, care începe să strige “Unde este cererea?”  Care cerere? Nu mi-a spus nimic de nicio cerere. Iar ca să fac o cerere ar trebui să ştiu ce cer. Dar mie nu mi-a spus nimeni ce să cer. Să cer pur şi simplu banii pe care statul român mi-i datorează? Să scriu Subsemnata….. vreau banii? Incepe să se agite spunând că “după atâta şcoală, nu ştii să faci o cerere!” WOW! OK! Am ignorat faptul că vorbea cu “tu” (probabil ar trebui să fiu flatată că mă ia drept o fâţă mult mai tânără decât sunt), am ignorat strigătele, am ignorat nervii pe care şi-i vărsa pe mine şi i-am spus că de aceea am venit la dumneaei să mă înveţe ce să fac deoarece dumneaei se pricepe la aceste treburi. Aşa cum eu mă pricep la stilistică şi nu pricep contabilitate deloc, aşa se pricepe dumneaei la aceste regularizări şi alte chestiuţe contabiliceşti. Ah! A luat-o ca pe un afront şi a început să strige şi mai tare că nu e treaba dumneaei să mă înveţe să fac o cerere şi că aşa ceva nu a mai văzut. Mda…sunt unică! Este singurul “compliment” pe care l-am primit. In momentul acela am considerat că mi-a fost de ajuns pentru o zi să suport istericalele unei cucoane frustrate, i-am mulţumit şi am plecat. Nu am primit niciun ban şi probabil nu voi primi. 

Iar acum, voi face o cerere prin care, în calitate de cetăţean, CER să nu fiu suspusă jignirilor unei angajate a statului, lipsită de orice urmă de profesionalism doar pentru că eu nu am absolvit şi o “şcoală” care să mă înveţe să descifrez toate chichiţele financiare. Dacă eu i-aş cere să recunoască figurile de stil, ritmul şi registrul unei opere literare s-ar descurca? Mă îndoiesc.

CER să nu îşi mai permită să abordeze acest ton într- instituţie publică care funcţionează datorită muncii prestate de mine, de tine, de noi, muncă impozitată cu neruşinare şi nesimţire.

CER doar să aibă atitudinea corectă, calmă, să nu îmi vorbească cu “tu” şi să nu comenteze câte şcoli am absolvit sau nu.

Un sfat, aşa de final… faceţi dom’le o cerere tip (fără subsemnatul/subsemnata pentru că, până la un punct, ştiu cine sunt şi ce doresc), pentru ăştia mai tonţi şi prostănaci, aşa ca mine.

M.

P.S. In final am aflat ce trebuia să cer. Dar am aflat de la o prietenă. Poate că doamnele de la ghişee ar trebui să poarte un ecuson pe care să scrie “Sună un prieten!”