Sărbătorile astea…

Le aştepţi cu înfrigurare. Te gândeşti că te vei relaxa şi vei dormi cum nu ai dormit vreodată, dar la final te târăşti de colo colo ca o gâscă din Franţa… La începutul săptămânii premergătoare sărbătorilor, te agiţi, o chemi pe doamna care îţi face curăţenie cu o săptămână înainte, ai geamuri perfecte dar peste două zile începe ţârâiala şi  geamurile tale arată iar imperfect. Dar treci şi peste acest lucru. Desenezi ouă şi înveţi poezii de Paşte în fiecare zi, declare sus şi tare că ai o legătură specială cu Iepuraşul, îţi pui şi două urechi, dar vineri seara eşti atât de obosită încât legătura nu mai există şi adormi cu urechile pe cap fără să fii mângâiată de boticul vreunui iepuraş. Sâmbătă te agiţi din nou, nu mănânci nimic pentru că te gândeşti că seara vei da iama în toate bunătăţile pregătite de mama. Si chiar dai iama, necontrolat şi încerci să adormi ignorând durerea de stomac de la atâtea trebuşoare înghesuite. 

A doua zi ciocneşti vreo 20 de ouă cu vreo doi copii, bineînţeles se sparg toate şi începi iar să mănânci de toate deşi ţi-ai promis să fii mai cerebrală. Nu îţi iese nici de data aceasta pentru că cheesecake şi cozonac. Bineînţeles, sorbi şi nişte licori, mai desenezi nişte semne de carte cu picii (este recreaţional, nu-i aşa), te joci un pic cu mingea şi mergi cu bicicleta, amăgindu-te că faci mişcare, mergi la plimbare cu căţelul, întâlneşti vreo alţi doi patrupezi, copiii se extaziază, te extaziezi şi tu, se fac poze, căţelul tău se îndrăgosteşte subit şi îţi este greu să pui capăt idilei de-abia înfiripate, dar, ce să faci, trebuie să ajungi din nou la masă. A treia zi este grea, foarte grea. Simţi cum te strâng blugii, te cuprinde panica şi îţi juri că toată săptămâna vei mânca doar verde, dar nu te poţi abţine şi mai guşti un pic de cheesecake. Ultima. Ah…îţi promiţi că vei merge în fiecare zi la sport, chiar îţi vei face abonament şi nu vei cârâi că e greu. Ai o discuţie, aşa de final, în contradictoriu cu mama care te vrea hrănită şi refuzi să aduci mâncare acasă. Eşti fermă şi pe poziţii. Ajungi acasă, îţi chiorăie stomacul de foame, dar te abţii (oricum nu ai nimic în frigider pentru că tu…), te izbesc în faţă cărţile şi calculatorul şi începi să numeri câte zile de vacanţă mai ai. Ti-ai propus multe înainte de sarbători, dar acum ai din nou senzaţia că intră zilele în sac şi nu mai ai timp. Bine ai revenit la realitate şi la plasa de morcovi şi salată!

Vă doresc o săptămână verde-portocalie!

M.

Femeia după 35 de ani …

Intr-o zi, eram într-o cabină de probă şi fără să vreau am auzit un dialog între o mamă şi o fiică. Mi-am dat seama că mama încerca haine, biata de ea, iar fiica îi spunea întruna că  “la vârsta ta nu ar trebui să porţi asta. Eşti prea bătrână… ” A început să mă roadă curiozitatea şi am vrut să o văd şi eu pe doamna care nu mai trebuia să poarte anumite haine. Nu avea mai mult de 45 de ani. Odrasla era o mucoasă de vreo 16 ani, înţepată şi plină de aere. Dacă mai aud o singură dată chestia asta cu “la vârsta ta”, jur că voi avea o reacţie acidă. Cum adică “la vârsta ta”? Dar ce haine ar trebui să poarte la 45 de ani? Să îşi pună batic pe cap, să poarte doar pantofi ortopedici, să poarte doar haine ponosite şi terne, să nu atragă atenţia pentru că aceasta este destinată excluviv vouă?Aceasta este o chestiune foarte românească. Pentru că noi avem acest talent fantastic de a ne descotorosi de oameni cu o uşurinţă revoltătoare. Pentru noi, dragii de noi, femeia după 35 de ani este o femeie bătrână, aproape moartă – o chestiune pantagruelic de cretină impusă de societate. 

După 35 de ani ar trebui să te ascunzi într-o scorbură, să nu mai respiri, să nu deranjezi puberii şi fandositele de 20 de ani (care, fie vorba între noi, se chinuie să arate mai mature, mai sexy, mai bătrâne. Na, am spus-o! Vă place? B Ă T R Â N E) Personal mă oripilează gândirea aceasta de Ev Mediu. Mândrelor, vă spun eu! Viaţa începe după 30 de ani. Ajungi să te cunoşti, pe tine, îţi cunoşti corpul, ştii mai bine ce vrei şi ce nu vrei. Nu mai accepţi toate tâmpeniile pe care le-ai acceptat la 20. Nu mai accepţi toţi idioţii pe care i-ai acceptat până atunci. Nu mai ai nevoie de o hoardă de prieteni, ci doar de câţiva care ştii că îţi vor fi alături la bine şi la greu. Iar în ceea ce priveşte hainele, pupeze necoapte, ar trebui să ştiţi că există o diferenţă între erotism şi vulgar. Acum ar trebui să aplaud ca o focă sexy gândindu-mă la ipostazele în care vă văd pe voi la 15, 18, 20 sau 25 de ani. Ei bine, pas! Mie mi se pare, şi este o părere absolut personală, că voi arătaţi cam prea…porno. Vreţi cu tot dinadinsul să cuceriţi, nu să fiţi cucerite, să atrageţi atenţia doar asupra unui trup care, peste câţiva ani, va deveni cea mai mare provocare a voastră, neascultător şi obraznic de cele mai multe ori. Cunosc DOAMNE care au peste 40 de ani, peste 50 de ani, peste 60 de ani care arată fenomenal. O ştiu pe mama de o viaţă. A purtat mereu tocuri şi rochii vaporoase, la 20, la 30, la 40, la 50, la 60 de ani. Nu este mov în cap şi nu are freză creaţă gen cocoş. Mama, deşi are o vârstă, nu are prejudecăţi şi idei din secolul 19, nu judecă şi nu consideră că ar trebui să se închidă în casă doar pentru că are o vârstă, doi nepoţi şi rolul ei în societate s-a încheiat. Merge cu bicicleta, e activă pe Facebook, poartă ruj roşu şi are unghii roşii. Si e chic! Iar tata o adoră şi îi place să o ducă la coafor şi chiar să stea în faţa coaforului să o aştepte! Uite aşa! Ia să vedem dacă veţi fi şi voi la fel sau dacă veţi reuşi şi voi să găsiţi pe cineva care să vă iubească, dar mai ales, să vă respecte când veţi fi, cum ziceţi voi, bătrâne !

Ladies, sunteţi şi veţi fi frumoase la orice vârstă! Continuaţi să zâmbiţi şi să fiţi cuceritoare! Vârsta este doar un număr!

M.

Câinele meu…

Câinele meu este cel mai bun prieten al meu. Câinele meu mă iubeşte necondiţionat, îmi este cumplit de devotat, deşi sunt un om, iar oamenii câteodată… O iubesc (este o ea) pentru iubirea ei, ochişorii ei frumoşi, cuminţenia şi loialitatea ei. 

Sursa: arhiva personala

Am văzut recent pe un grup local faimos din care fac parte (nu îmi pasă dacă mă dau afară, am fost inclusă în grupul respectiv de cineva şi oricum nu ţin să fac parte din grupuri ) o postare a unei doamne care a creat aproape panică printre anumiţi cetăţeni de bine ai urbei. Doamna respectivă a postat o poză cu propriul câine care stătea afară, în ploaia torenţială, în faţa uşilor închise ale Pieţei Rogerius. Nemulţumirea dumneaei  era legată de faptul că bietul căţel stătea afară, în ploaie unde nici măcar nu există ceva de care să îi fi legat lesa. Si s-au dezlănţuit spiritele şi aşa destul de aprinse ale ceţăţenilor neturmentaţi şi necaragelieni. Adică cum? Cum să  laşi un câine în piaţă? Am citit comentariile respective (oooh…vreo 97 până acum), unele mai inteligente şi motivate/motivante decât altele. Nu am de gând să comentez gradul de inteligenţă sau prostie al “comentatorilor”. Pur şi simplu voi spune că îmi provoacă o silă fără margini, mă revoltă şi mă întristează îngustimea şi, de ce nu, cruzimea şi răutatea unor semeni.

Imi aduc aminte că acum doi ani, în Cracovia, într-o iarnă, într-un bistro m-am simţit atât de bine cu prietenii mei şi cu un labrador superb. Am mâncat, şi eu şi prietenii mei, labradorul era întins cuminte pe jos, lângă masa vecină şi uite, azi sunt bine merci, şi eu şi prietenii mei. Nu am dat colţul niciunul dintre noi, nu am găsit niciun fir de păr în farfurie iar paharele nu aveau urmele limbii câinelui. Asta doar aşa, pentru cei extrem de epuraţi, purificaţi şi ipohondri de pe meleagurile noastre care, fie vorba între noi, colcăie de mizerie umană sau de alt calibru şi nu cârâie când sunt “răsfăţaţi” cu cele mai proaste servicii în vreun local de bon ton. Nimeni nu a avut nicio problemă cu prezenţa câinelui în local. Nimeni nu s-a uitat urât. Dar când vine vorba de NOI, trimişii zeilor pe pământ, şi de regulile de igienă, hmmm… Pentru noi animalele există doar pentru a fi tăiate (că de, obiceiurile şi tradiţiile) sau chinuite.. Locul lor este în lanţ, coteţ sau în burtă. Nu pricep. De ce în alte ţări poţi să îţi iei câinele peste tot şi la noi nu? Sunt străinii mai nepăsători şi mai “jegoşi” decât noi, cumva? Mor pe capete din cauza infecţiilor provocate de căţei şi nu ştiu eu? M-am plimbat destul de mult şi ar trebui să ştiu treburile acestea. Câinele meu este mai curat decât jumătate din acest oraş şi este mai educat decât mulţi dintre cei care se erijează în gardienii sănătăţii şi regulilor. Hmm… Studenţii care au ore cu mine de la 8 dimineaţă mă urăsc. Sunt convinsă de treaba aceasta. De ce? Pentru că ştiu că trebuie să deschidă geamurile, indiferent ca e iarnă sau vară. De ce? Pentru că eu nu suport mirosul de nespălat amestecat cu parfum. Si am acest obicei sănătos pentru nasul meu pentru că am avut experienţe de-a lungul timpului când, în zilele de luni, la 8 dimineaţa, când intram în sală îmi venea să vomit. Pentru că erau nespălaţi şi miroseau. Nu voi folosi verbul din limba română (mi-e ruşine să îl pronunţ), ci pe cel din engleză care sugerează mai bine ce vreau să spun: STINK! Si nu vorbesc de oamenii “simpli”. Vorbesc de intelectuali, speranţa şi mândria naţiunii, spre deosebire de căţelul meu care miroase a curat. Nu a parfum, ci a curat. In al doilea rând, dacă e să verificăm toaletele din malluri, cinema, universitate, localuri…Hmmm. Să vă spun  ce scrie pe uşa unei toalete de la universitate? Femeia de serviciu a scris: Treaba mare se face acasă şi nu pe capac! Se pare că al meu căţel e din nou mai educat. Si este doar un căţel. Un căţel care nu are drepturi, un căţel care trebuie, cică să poarte botniţă, pe care nu pot să îl plimb pe Republicii pentru că deranjez piatra cubică, un căţel pe care nu pot să îl duc în piaţa din Rogerius, epicentrul universului, pentru că va deranja florile şi ardeii, un căţel pe care a trebuit să îl trimit la mama pentru că îi deranja pe vecinii de la 5 care susţineau că îi aud lăbuţele pe parchet (Tequila are doar 4 kilograme), un căţel care trebuie să se supună unor reguli făcute de noi oamenii, aceşti bipezi nepăsători, cruzi şi teribil de afectaţi.

Iubiţi animalele!

M.

Iubind...

Când acest oraş nu doarme, la fel sunteţi şi voi doi. Ca să nu te piardă a închis uşa şi ţi-a dat ţie cheia. Acum ştii care este diferenţa dintre proximitate şi apropiere, deşi ştii care este şi diferenţa dintre distanţă şi îndepărtare. E lumea în care te mişti, într-o oază din deşertul lui, o lume în care plouă în iulie, o lume care explodează în lacrimi, o lume care are de-a face cu tine. Acel miraj care are de-a face cu tine. 

 Sursa: arhiva personala

Ca să îţi cântăreşti inima cu ambele mâini e nevoie de curaj, dar sunteţi doi. Inchizi ochii şi îi dai cheia ca să fii sigură că tu nu o vei pierde. Pentru că tu iubeşti felul în care îţi spune că eşti frumoasă şi cum te face să râzi. Felul în care îţi alungă părul din ochi iar apoi te sărută. Iubeşti urmele parfumului lui după ce vă îmbrăţişaţi. Felul în care îţi trimite flori cu un bileţel cu un cod secret. Iar dacă acest oraş este confuz la fel sunteţi şi voi. Poate că e de vină ploaia de vară. Poate că ţi-ai irosit zâmbetele şi nu mai poţi să respiri. Cum ţi-am mai spus, ca să îţi cântăreşti inima cu două mâini e nevoie de curaj şi multă, multă iubire.

M.