Câinele meu…

Câinele meu este cel mai bun prieten al meu. Câinele meu mă iubeşte necondiţionat, îmi este cumplit de devotat, deşi sunt un om, iar oamenii câteodată… O iubesc (este o ea) pentru iubirea ei, ochişorii ei frumoşi, cuminţenia şi loialitatea ei. 

Sursa: arhiva personala

Am văzut recent pe un grup local faimos din care fac parte (nu îmi pasă dacă mă dau afară, am fost inclusă în grupul respectiv de cineva şi oricum nu ţin să fac parte din grupuri ) o postare a unei doamne care a creat aproape panică printre anumiţi cetăţeni de bine ai urbei. Doamna respectivă a postat o poză cu propriul câine care stătea afară, în ploaia torenţială, în faţa uşilor închise ale Pieţei Rogerius. Nemulţumirea dumneaei  era legată de faptul că bietul căţel stătea afară, în ploaie unde nici măcar nu există ceva de care să îi fi legat lesa. Si s-au dezlănţuit spiritele şi aşa destul de aprinse ale ceţăţenilor neturmentaţi şi necaragelieni. Adică cum? Cum să  laşi un câine în piaţă? Am citit comentariile respective (oooh…vreo 97 până acum), unele mai inteligente şi motivate/motivante decât altele. Nu am de gând să comentez gradul de inteligenţă sau prostie al “comentatorilor”. Pur şi simplu voi spune că îmi provoacă o silă fără margini, mă revoltă şi mă întristează îngustimea şi, de ce nu, cruzimea şi răutatea unor semeni.

Imi aduc aminte că acum doi ani, în Cracovia, într-o iarnă, într-un bistro m-am simţit atât de bine cu prietenii mei şi cu un labrador superb. Am mâncat, şi eu şi prietenii mei, labradorul era întins cuminte pe jos, lângă masa vecină şi uite, azi sunt bine merci, şi eu şi prietenii mei. Nu am dat colţul niciunul dintre noi, nu am găsit niciun fir de păr în farfurie iar paharele nu aveau urmele limbii câinelui. Asta doar aşa, pentru cei extrem de epuraţi, purificaţi şi ipohondri de pe meleagurile noastre care, fie vorba între noi, colcăie de mizerie umană sau de alt calibru şi nu cârâie când sunt “răsfăţaţi” cu cele mai proaste servicii în vreun local de bon ton. Nimeni nu a avut nicio problemă cu prezenţa câinelui în local. Nimeni nu s-a uitat urât. Dar când vine vorba de NOI, trimişii zeilor pe pământ, şi de regulile de igienă, hmmm… Pentru noi animalele există doar pentru a fi tăiate (că de, obiceiurile şi tradiţiile) sau chinuite.. Locul lor este în lanţ, coteţ sau în burtă. Nu pricep. De ce în alte ţări poţi să îţi iei câinele peste tot şi la noi nu? Sunt străinii mai nepăsători şi mai “jegoşi” decât noi, cumva? Mor pe capete din cauza infecţiilor provocate de căţei şi nu ştiu eu? M-am plimbat destul de mult şi ar trebui să ştiu treburile acestea. Câinele meu este mai curat decât jumătate din acest oraş şi este mai educat decât mulţi dintre cei care se erijează în gardienii sănătăţii şi regulilor. Hmm… Studenţii care au ore cu mine de la 8 dimineaţă mă urăsc. Sunt convinsă de treaba aceasta. De ce? Pentru că ştiu că trebuie să deschidă geamurile, indiferent ca e iarnă sau vară. De ce? Pentru că eu nu suport mirosul de nespălat amestecat cu parfum. Si am acest obicei sănătos pentru nasul meu pentru că am avut experienţe de-a lungul timpului când, în zilele de luni, la 8 dimineaţa, când intram în sală îmi venea să vomit. Pentru că erau nespălaţi şi miroseau. Nu voi folosi verbul din limba română (mi-e ruşine să îl pronunţ), ci pe cel din engleză care sugerează mai bine ce vreau să spun: STINK! Si nu vorbesc de oamenii “simpli”. Vorbesc de intelectuali, speranţa şi mândria naţiunii, spre deosebire de căţelul meu care miroase a curat. Nu a parfum, ci a curat. In al doilea rând, dacă e să verificăm toaletele din malluri, cinema, universitate, localuri…Hmmm. Să vă spun  ce scrie pe uşa unei toalete de la universitate? Femeia de serviciu a scris: Treaba mare se face acasă şi nu pe capac! Se pare că al meu căţel e din nou mai educat. Si este doar un căţel. Un căţel care nu are drepturi, un căţel care trebuie, cică să poarte botniţă, pe care nu pot să îl plimb pe Republicii pentru că deranjez piatra cubică, un căţel pe care nu pot să îl duc în piaţa din Rogerius, epicentrul universului, pentru că va deranja florile şi ardeii, un căţel pe care a trebuit să îl trimit la mama pentru că îi deranja pe vecinii de la 5 care susţineau că îi aud lăbuţele pe parchet (Tequila are doar 4 kilograme), un căţel care trebuie să se supună unor reguli făcute de noi oamenii, aceşti bipezi nepăsători, cruzi şi teribil de afectaţi.

Iubiţi animalele!

M.