M-am gândit mult dacă e bine să scriu despre acest
subiect, dar mi-l voi asuma. Pentru că trebui să îmi asum. Intr-una din zilele trecute
mi-am făcut analizele. In timp ce aşteptam să mi se scoată sânge, auzeam un
copil plângând. Si mi s-a făcut şi mai frică decât îmi era. Deşi sunt adult,
încă mi-e o frică cumplită de ace, injecţii, vene umflate, analize, rezultate.
Si mă gândeam la bietul copil din cealaltă cameră. Nu îl vedeam, dar puteam să aud
tânguirea lui dar şi vocile blânde ale unor adulţi. Am întrebat-o pe Doamna
Chiana de la Laborator Humanamed (pentru că acolo eram) ce se întâmplă. Mi-a
spus că e vorba despre un copilaş cu autism care trebuie să facă nişte injecţii
cu Moldamin. Copilul a ajuns acolo, după multe peripeţii pe la tot felul de
doctori, pentru testele pe care trebuia să le facă înainte de injecţiile
respective. Si nimeni nu îşi asumase să îi facă testele. Nici medicul de
familie, niciun centru de permanenţă. Pe motiv că e autist. Si el avea urgent
nevoie de injecţia respectivă. Si m-a cuprins revolta din nou. Cum poate fi
posibil aşa ceva? Cum? Doar un laborator şi-a putut asuma acest lucru? Doar
unul? In secolul XXI! De necrezut!
Sunt tristă, furioasă şi, nu ştiu, nu găsesc
cuvântul acela pe care să îl pot folosi şi care să exprime furia şi dorinţa mea
de a urla şi a plezni pe cineva tare peste faţă. Nu îl găsesc. In ţara asta în
care se vorbeşte despre graţierea celor din închisori, despre tot felul de
indivizi, prost crescuţi, imbecili, fără educaţie, nişte foşti studenţi care au
terminat facultatea cu 6 (iar azi să fii student de nota 6 înseamnă că eşti prost
de bubui) şi acum au devenit mari
politicieni care apar la televizor, despre tot felul de nenorociţi patentaţi care
au ajuns să dicteze şi să îmi impună tot felul de aberaţii pe care alţii
de-abia aşteaptă să le îmbrăţişeze, în ţara asta eu aud durerea unui copil
nevinovat, pe care nu mulţi sunt dornici să îl ajute. In ţara aceasta şi în
oraşul acesta nişte oameni nu au vrut să îşi asume durerea unui alt om. Un
copilaş frumos, care mi-a zâmbit când a ieşit din cameră, cu doi părinţi
minunaţi, care zâmbeau în ciuda tuturor nemerniciilor la care sunt supuşi. De
ce? De ce? De ce? Vreau să mă revolt şi să urlu. Pentru copiii care nu au acces
la hrană, educaţie, copiii “speciali” care sunt trataţi ca nişte paria ai
acestei lumi nebune, copiii despre care lumea nu vrea să vorbească, copiii
singuri, abandonaţi, orfani pe care nu îi vrea nimeni. Pentru copiii abandonaţi
prin tot felul de spitale, care trăiesc ca nişte animale de care nu îţi pasă. Pentru autişti, canceroşi, “nebunii” minunaţi ai
zilelor noastre. Pentru
toţi pacienţii care zac în spitale jegoase, urât mirositoare, cu prea puţini
doctori cărora să le pese, cu medici de familie leneşi şi aroganţi. Pentru toţi
cei care nu au posibilitatea de a plăti să îşi facă analizele, care nu au
posibilitatea să consulte un doctor bun, pentru cei care sunt trataţi ca nişte
milogi pentru că încearcă să schimbe ceva pentru copiii lor “speciali”, pentru
cei care vor merge până în pânzele albe pentru sănătatea copiilor lor, pentru
cei care au un cuvânt de spus. Pentru cei deştepţi şi inteligenţi, care nu vor
face compromisuri doar pentru a dobândi un statut de tembel într-o lume a
tembelilor. Pentru oamenii creativi, pentru oamenii cu imaginaţie, pentru cei
neînfricaţi, pentru oamenii frumoşi care ştiu să trăiască frumos fără să ţipe
şi fără să ne dovedească la modul urlător în fiecare zi că merită atenţia noastră.
Dar
lumea vorbeşte, este vocală, avizată, atotcunoscătoare şi se dă de ceasul
morţii când vine vorba de puşcăriaşi, preşedinţi, partide politice, tot felul
de analfabeţi ajunşi peste noapte aleşi, Dragnea, Iohannis, Tăriceanu, Kövesi, TV, guvern,
închisori, salarii, pensii, amante, neveste, soţi, scandal, lene cât cuprinde,
superficialitate cât încape, prostie la cote maxime. Lumea are timp pentru asemenea
subiecte “senzaţionale” pentru că e mai comod, mai plăcut, mai delicios şi mai
haios. Iar viaţa e mai roz când ai de ce să râzi, nu-i aşa?
M.
