Hoaţa de cuvinte…

Hei, #denissa! Eu sunt Mira. Ştii tu, tipa aia pe care o placi în secret. Deşi, iniţial nu am vrut să îţi acord atât de multă importanţă, postând doar pe Facebook o atenţionare (am postat public deşi eu nu fac lucrul acesta de foarte multe ori), am hotărât să te imortalizez aici, pe blog pentru că ….m-ai blocat pe Facebook. Uuuuu! Ţi-ai blocat sursa de chestiuţe pe care tu le consideri “cool”. Mă gândesc că sunt cool din moment ce ţi-ai permis să copiezi 7 postări de-ale mele, fără să menţionezi numele meu sau blogul meu. Le-ai copiat pur şi simplu şi le-ai dat drumul pe Facebook, să se reverse pe wall şi să îţi aducă nişte like-uri. De unde ştiu?  Facebook este acest prieten neloial de foarte multe ori iar unul dintre prietenii tăi este întâmplător un prieten/cititor de-al meu. Şi uite-mă în situaţia ingrată de a scrie mesaje private  (să ştii că eşti o “steluţă” pentru că eu iniţiez conversaţii private pe FB doar cu persoane speciale din viaţa mea) în care te rog frumos (tot eu) să nu mai copiezi. Iar tu…mă blochezi. 

Sursa:http://chibi-bunny.deviantart.com/art/APH-Britannia-Angel-HOATA-131490405

#denissa, pentru mine eşti importantă doar dintr-o privinţă: m-ai citit. Atât. În rest, nu mă interesezi absolut deloc. Ar trebui să mă legăn acum pe al şaptelea nor pentru că ţi-a plăcut ce am scris, dar nu pot. Copiind şi asumându­-ţi identitatea mea ai devenit o HOAŢĂ! O hoaţă de cuvinte! Ai văzut filmul TheWords (Hoţul de cuvinte)? Uite, îţi spun eu despre ce e vorba. Este povestea unui scriitor care nu îşi găseşte cuvintele, nu reuşeşte să le lege într-o poveste care să îi aducă succesul, aprecierea oamenilor şi, bineînţeles, lumina reflectoarelor. Într-o zi găseşte o geantă conţinând un manuscris. Îl citeşte, îi place şi până la a-şi însuşi povestea e doar un pas. Este apreciat, propulsat iar oamenii îi devorează scrierile. Dar…ştii, conştiinţa nu îi dă pace. Îşi dă seama că pe cât de uşor a fost să urce acolo, în vârf, pe atât de uşor poate să alunece înapoi, în anonimat, ba mai mult, să fie anulat ca scriitor.  Tu ai conştiinţă? Eu am pentru că, uite, în loc să dorm în această dimineaţă de duminică, port acest dialog stupid cu tine, #denissa, o mare necunoscută pentru mine până ieri. Nu ştiu dacă ai scris vreodată, dar vreau să îţi spun că nu e uşor deloc. De aceea mă zgândără gestul tău. E foarte greu. Groaznic de greu. Să îţi asumi că eşti acolo, aproape dezgolită în faţa celor care te citesc, te disecă, te iubesc, te critică, te înjură, te adoră, te ignoră. Recunosc că este şi un puseu de vanitate la mijloc, aşteptând reacţii (tu le doreşti bune de fiecare dată, dar nu îţi iese mereu).
Dacă mă placi atât de mult, pot să îţi trimit linkurile de unde poţi să achiziţionezi nişte cărţi de-ale mele, dar sunt convinsă că nu te-ar interesa: sunt de stilistică teatrală şi ar trebui să plăteşti mult. Mai mult decât un ruj YSL. Uite, vezi, şi acesta este un puseu de vanitate.
Ce vreau eu să înţelegi este că toate aceste postări sunt ale mele şi numai ale mele. Îmi aparţin. Este munca mea şi nu voi permite nimănui să îşi bată joc de ea. Poţi să mă urăşti, să mă critici, să dai cu mine de toţi pereţii, dar nu îţi permit să fii tu Mira. Mira sunt doar eu.
M.

Eu, vipera...

Sunt foarte mulţi oameni care doresc cu ardoare sa fie prietenii tuturor. Ei bine, eu nu vreau să fiu prietenă cu toată lumea. Nu am chef, mi s-a acrit şi, sincer, nu vreau să am prieteni atât de mulţi. 

Mi s-a spus că sunt drăguţă, simpatică, haioasă, zăpăcită, agitată, uşor nebună, visătoare, complicată, sofisticată, obsedată de pantofi, genţi şi rujurile YSL, creativă…Ah, şi mi s-a mai spus că sunt deşteaptă şi asocială.Chiar aşa! Poate. Mă gândesc că astea or fi “calităţile” pentru care nişte fătuţe, aşa, proaspete şi “curajoase”,  doresc să fie “prietenele” mele. Nu ştiu, fetelor. Poate vă roade curiozitatea. Dar, ştiţi, pe mine nu mă roade nimic şi nu vreau să fiu prietena voastră. Faptul că avem cunoştinţe comune, mai apropiate sau mai depărtate, nu ne face prietene şi nicidecum confidente. Aceste cunoştinţe întâmplătoare nu ar trebui să reprezinte apanajul aroganţei cu care mă întrebaţi lucruri stânjenitoare, zâmbetelor ironice şi atitudinii de ţaţe care s-au întâlnit la o şuetă. Pardon…noi nu suntem în aceeaşi oală. Eu pefer sushi, voi cred că preferaţi tocana, condimentată cu bârfe ieftine şi confesiuni la ceas de seară, iar dacă vreţi ca eu să fiu leuşteanul care înnebuneşte urzeala magică din oală, vă înşelaţi. Eu sunt o trufă. Intotdeauna. Opriţi-vă din a-mi zâmbi tâmp şi complice! Noi nu suntem complice la NIMIC!

Probabil că acum sunt rea, veninoasă şi plină de aere, dar nu mă deranjează. Cică fetele bune ajung în Rai (Există?), iar fetele rele ajung unde doresc. Ha!

M.

Trump şi nevestele americane…

America, America…Nu m-a atras America niciodată. Dacă ar fi să merg vreodată, aş vrea să văd doar ciresii din Washington (şi aceia dăruiţi de japonezi după cel de-al Doilea Război Mondial) şi, poate, New York în speranţa să o zăresc pe Sarah Jessica Parker. Atât. In rest pas.  Dar azi America a fost în urechile tuturor pentru că Trump, în mod hilar (Sebi Tonţ dixit), a fost ales cel de-al 45-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii. “Trump” înseamnă “atu”, “chefliu” sau “trâmbiţă”. Dacă mă întrebaţi pe mine, toate i se potrivesc. Trump e un şmecher care cunoaşte foarte bine societatea americană şi tocmai de aceea a fost ales. A avut toate atuurile în mânecă, toate discursurile lui, catalogate drept misogine de cei mai pristini şi sfinţi de pe planetă, le-a uns cu miere la sufleţel pe nevestele americane care l-au votat într-un procent covârşitor. Si nu înţeleg de ce se dă lumea de ceasul morţii că a fost votat. 

Ei bine… a fost votat pentru că americancelor, celor mai conservatoare, le place să fie “grabbed by the pussy”. Excuse my French, dar Donald a zis-o primul. Lucru de înţeles având acasă un camionagiu, de-abia scăpat din Marele Canion sau dintr-un bordel din Texas. Imi dau seama ce fericite sunt când tocmai preşedintele încurajează asemenea “apucături”, ele, nişte protectoare ale valorilor tradiţionale şi ale familiei, roşind de plăcere că tocmai numărul 1 în lume, chefliul chefliilor, a trâmbiţat dorinţa lor de a se simţi mai femei decât alte femei,  ele, neatinsele. Glumesc. Mi se pare sinistru că totuşi atât de multe femei l-au votat pe “Trâmbiţă”, iar dacă spune cineva că NU ar trebui să ne pese acel cineva este un mare nătăfleţ. Am văzut destul de mulţi amici/cunoscuţi/savanţi/geniali care se bucură de o anumită notorietate printre alţi “geniali” pe FB, trâmbiţându-şi admiraţia pentru The Donald, dar sigur se vor trezi la realitate nu peste mult când (bineînţeles că nu vor scăpa de dârele de salivă care se scurg de fiecare dată când văd genul de femeie propagat de Trump, că e Melania sau ditamai nevasta de la sud de Rio Grande), preţul la I-Phone-ul de pe care au butonat postările respective se va dubla. Si atunci vor avea o problemă. Mai multe chiar. Ihîmmm…

M.

Iertare...

Suntem toţi oameni buni, nu-i aşa? Suntem toţi iubitori, calzi, săritori, generoşi. Ne spunem întruna că suntem oameni buni pentru că toţi vrem să fim buni. Oamenii buni nu trebuie să îşi ceară iertare. Până când o fac. Îşi cer iertare. Şi totuşi…reticenţa de a-ţi cere iertare când greşeşti, de multe ori, produce mai mult rău.Te cerţi, simţi că persoana pe care ai rănit-o este inamicul, devii partea vătămată. Îţi ceri iertare pentru că, în momentele acelea, te consideri mai rău decât cei mai răi şi nu îţi place deloc. Şi nu înveţi, nu vrei să pricepi că persoana pe care ai rănit-o nu îţi datorează nimic. Nu este necesar să te audă. Nu este obligatoriu să te ierte. Nu trebuie să te placă. Poţi să îţi ceri scuze şi să îţi spună “La naiba, nu vreau să mai aud de tine. Eşti o persoană îngrozitoare!”

Dar, la urma urmei, e în regulă. Nu trebuie să te audă. Pentru ei eşti doar această persoană urâtă şi groaznică. Ei au dreptul să gândească acest lucru. Pentru totdeauna. Nimeni nu îţi datorează prietenia. Nimeni nu îţi datorează iertare. Şi dacă tu aştepţi în fiecare zi ca ei să te ierte şi ei spun “Nu, nu te iert. Nu te voi ierta niciodată”, e în regulă. Tu ai greşit. Ei au dreptul să te dispreţuiască.  
Există persoane care cred că sunt un om îngrozitor şi mă urăsc sau, cel puţin, eu cred că mă urăsc. O merit. Mi-am cerut iertare pentru că aşa am simţit eu că trebuie, deşi încep să mă obişnuiesc cu ideea că nu sunt o persoană infailibilă, că lucrurile bune sau rele pe care le fac, de multe ori, nu mă definesc. Sunt doar o fiinţă umană, o fiinţă umană complicată şi minunată care reprezintă multe lucruri, pentru mulţi oameni – unele bune altele rele. Sunt  absolut convinsă că voi face greşeli şi de acum înainte şi voi continua să cresc. Tot ce pot să fac este să fiu sinceră cu mine însămi şi să accept că, până la urmă, eu trebuie să mă iert pe mine.
M.

10 motive pentru noiembrie...

1.       Ceasurile s-au dus cu o oră în spate, aşa că fiecare zi pare o minciunică că dormi mai mult.

2.       Este oficial OK să vibrezi că se apropie Crăciunul şi vacanţa.

Sursa: arhiva personala

3.       Pulovere mari, largi şi groase, eşarfe pufoase, căciuli supradimensionate, mănuşi, bocanci, UGG-uri, blană (faux, că de…) şi devii Anna Karenina!

4.       Răsăriturile dimineţilor friguroase, privite din pat, înfăşurată în pătura ta preferată!

5.       Plimbările în parc, în zilele ceţoase, cu iarbă îngheţată şi nas roşu!

6.       Nu mai mergi la festivaluri noroioase, nu te mai îndrăgosteşti de un barman din Ibiza pe nume Jesus şi nu mai trebuie să asculţi poveşti fantastice despre destinaţii de vis!

7.       Ieşi la alergat şi te simţi campion olimpic pentru că majorităţii celorlalţi alergători le-au îngheţat nasurile!

8.       Târgurile de Crăciun, cu luminiţe multe multe, cadouri din lemn şi scuzele de rigoare că poţi să bei mult vin fiert cu scorţişoară!

9.       “Sweet November”, cel mai trist film…

10.   Iar ei…pot să-şi crească mustăţile şi să arate ca nişte prezentatori TV din anii ’70! #movember

M.