Diversificarea gamei, o “reţetă” de succes…

A fost odată ca niciodată, la noi în urbe, un local drăguţ, chic, cochet şi “très Français”. Ca în poveştile contemporane. Dar realitatea va fi mereu mai a naibii decât fantezia şi a reuşit şi de această dată să pună stăpânire pe regat. Acest local s-a transformat destul de repede într-un fast-food (eticheta nu îmi aparţine, am văzut-o într-un comment) care, pe lângă preparatele obişnuite, serveşte “mâncare americană home-made”. Dar se pare că această combinaţie de trei cuvinte e prevestitoare de rele. In primul rând, cam tot ce este mâncare americană are ca rezultat nişte umflături, deformări, striaţii, vergeturi şi colăcei dansanţi în jurul taliei, coapselor şi guşii. Nu v-aţi întrebat de ce totul este “big” la americani (mai puţin în zonele esenţiale)? Ah…dar am uitat! Este home-made şi ar trebui să “save the day”! Adică este mai elaborată, savuroasă şi mai cum? Ca la mama acasă? Mama nu face niciodată cartofi prăjiţi în combinaţie cu burger şi salată cu maioneză! Bum!

Am mai scris despre acest loc. Cred că a fost printre puţinele postări în care ridicam în slăvi ceva sau pe cineva, dar acest lucru nu mă împiedică câtuşi de puţin să le trag un perdaf. Pentru că este dreptul meu de CLIENT într-o industrie a serviciilor mai mult decât greţoasă.

Inţeleg că este o provocare chinuitoare să rămâi pe piaţă în această econo-poveste a secolului 21, că “diversificarea de produs” este un concept atât de oh là là, dar de mine ai uitat? Bineînţeles! Eu sunt doar un clienţel, fidel ce-i drept, căruia îi plac salatele. Dar voi avea grijă să te înşel pentru că fidelitatea este atât de “passé”, voi divorţa de tine cu surle şi trâmbiţe (Hollywood style) şi voi invoca diferenţe ireconciliabile de tip american. Si nu doar pentru că mă păcăleşti cu aceste produse “à l'américaine”, ci pentru alte greşeli. Uite:

1.       La început erai tandru şi drăguţ, cochet şi curat. Acum eşti gălăgios, "înfumurat" şi neatent. Trebuie să te chem de două ori să îmi aduci un şerveţel, îmi aduci furculiţă şi cuţit la paste şi te aştept cam prea mult. Mă plictisesc şi îmi piere cheful.

2.       La început erai un DJ fantastic. Acum muzica ta miorlăie ca o mâţă bleagă nişte ritmuri de la un post de radio, ritmuri periculos de apropiate de manele. Si ştii că manelele sunt pentru mine echivalentul garoafelor din coroanele din cimitir. Ai auzit de Interpol? Sunt americani şi au ei o piesă “Everything Is Wrong”. Un mix perfect, nu crezi?

3.       La început mă copleşeai cu atenţii oferite de o gingaşă angajată. Acum te foloseşti de un zvârlug de tip (poate mi-ai citit postările şi ai văzut că, la un moment dat, ceream să fiu servită şi eu de un tip) care aleargă de colo colo, prea repede, prea ocupat, prea întors pe dos, prea hiperactiv, prea năucitor, prea copleşitor, prea Chippendale, prea…
 La început salata mea conţinea delicatese. Acum, pentru că am vrut diversificare (vezi, şi eu prefer diversificarea, dar de altă natură) şi te-am rugat să scoţi brânza, tu ai uitat. Când ţi-am atras atenţia, mi-ai spus că este doar de décor. Pfuuu…Adică e din aţă? Cum e doar de décor? Si care a fost soluţia ta? Să elimini decorul cu furculiţa şi să îmi aduci aceeaşi salată! Era cumva toamnă şi în farfuria mea să foloseşti grebla pentru frunze? Nu, dar s-a făcut brusc toamnă în sufletul meu şi mi-am dat seama că nu ne mai înţelegem şi vrei să mă omori cu zile. Dar eu voi fi mai vicleană, crede-mă.

La început cântam în aceeaşi “gamă”. Acum tu eşti într-o altă gamă pentru că, probabil, profitul este tot ce contează şi ai decis să te îndrepţi spre alte trebuşoare mai “spicy”, mai “hot”, “mai American grill”, mai “Barbie”. Vrei să devii Ken? Il prefer pe Julien.

Probabil că te voi mai frecventa pentru că având în spate o poveste de amor destul de lungă, îmi este greu să renunţ atât de brusc la tine. Si, ştii, eşti ca un antrenament la nervi, echivalentul unei ore de alergare.

In final, sunt dezamăgită că o afacere care mergea şi, bineînţeles, merge nu poate să îşi păstreze profilul şi tradiţia şi recurge la aceste combinaţii ieftine. Aveam impresia că era o afacere elegantă între atât de multe afaceri cu cărnuri, cartofi prăjiţi, aluaturi, maioneze, ketchupuri, sosuri şi alte verze. Aveam impresia că este o afacere care şi-a selectat clientela, o afacere care nu duhneşte a uleiuri, prăjeli şi always Coca-Cola. Aveam impresia…dar nu are importanţă. Era doar o impresie.

Vă salut dintre faldurile unei salate mari şi oacheşe. Nu doar de  décor.

M.

Pardon his French...yet, I love his rant!

https://www.youtube.com/watch?v=glxh9ZgP7kc

M.

Ura noastră…

Probabil că ar trebui să intru in detalii legate de politică, dar cum acest subiect îmi repugnă şi îmi creează o greaţă înfiorătoare, nu o voi face. S-ar putea să nu fiu un bun cetăţean, dar eu prefer să nu fiu cetăţeanul turmentat al lui Caragiale …El era un bun cetăţean.

Am fost uimită să constat câţi cetăţeni iubitori de patrie am printre prieteni. Am fost dezgustată să văd câţi “oameni” aka prieteni pe  Facebook sunt stăpâniţi de ură, o ură aproape incomensurabilă, de ură dusă până la cruzime şi lipsă de demnitate, delicateţe şi bun simţ. Cum puteţi să urâţi atât de tare? Cum puteţi să debitaţi inepţii? Faptul că în Franţa s-a întâmplat ce s-a întâmplat nu vă pune pe gânduri deloc? Chiar deloc? Cum puteţi fi atât de orbi? Credeţi că noi suntem departe de aceste tragedii şi coşmaruri?  Sunt aici, lângă noi. Nu am înţeles de ce unii cetăţeni au fost atât de revoltaţi că alţi cetăţeni şi-au schimbat poza de profil în semn de solidaritate cu francezii. Eu cred că trăim într-o lume liberă. Fiecare are dreptul să facă ce vrea, mai ales pe propriul wall. Am văzut comentarii patrioate ale unor ipocriţi care deodată se cred vajnici luptători şi apărători ai unei ţări formate de ei. Corupt… acesta a fost cuvântul scandat la mai toate demonstraţiile. Serios? Tu nu eşti corupt? Spune! Nu ai dat niciodată? Nu ai primit niciodată? De ce eşti ipocrit? Ai încercat să schimbi ceva? Ai cerut vreodată un sistem educaţional corect? Un sistem educaţional care nu ţi-ar fi permis să fii student pentru că tu eşti, de fapt, un analfabet! Si, dragul meu, ai diplomă! In această ţară, tu ai o diplomă! Si mi-o fluturi în faţă cu superioritatea noii tale poziţii şi a noului statut! Ai cerut vreodată promovarea valorilor pe merit? Nu! Pentru că îţi sunt străine cuvintele! Valoare şi merit. De ce urli împotriva bisericii când te duci în fiecare duminică la biserică şi donezi sume de bani să ţi se spele păcatele?  Ce eşti? Credincios? Ateu? Ipocrit? Te minţi pe tine?

Te-ai gândit vreodată că oamenii aceia şi oamenii aceştia au murit datorită imbecilităţii tale, prostiei, indolenţei şi lenei de a-ţi alege nişte reprezentanţi  valoroşi? Te-ai gândit vreodată că în loc să scoţi flăcări pe nări ar trebui să începi să iubeşti viaţa, să iubeşti oamenii, să trăieşti, să citeşti, ? De când nu ai mai citit o carte? O poezie? Cum poţi să fii atât de nemernic şi să joci din nou rolul de victimă, bătut de soartă? Noi şi noi şi noi…Dar ei? Dar restul? Dar OAMENII? Suntem noi şi ei? Aha…lasă-mă să înţeleg. Adică noi suntem deosebiţii şi restul sunt…

Refuz să cred că trăim în această lume stăpânită de ură. Refuz să cred că oamenii şi-au pierdut puterea de a iubi, de a fi OAMENI. Voi crede până la sfărşitul zilelor mele că iubirea va învinge ura. Mereu.

M.

Paris, mon amour, est en larmes...

Paris, mon amour, est en larmes … Paris … Paris, mon petit ami, il est triste. Paris, mon petit ami, est en larmes. Il pleure ses enfants, ses amants ...

Le français a été mon premier amour. Je l'ai découvert quand j'étais en 5è. Et ce fut le coup de foudre. Je ne l'ai jamais oublié. Et je n'ai jamais cessé de l'aimer.

Paris, Paris chéri, je sens encore votre étreinte, votre saveur, les battements de votre cœur, votre franchise, votre amour.

Vous, avec le Pont des Arts et le Louvre, avec Marie-Antoinette et le château de Versailles ... vous, avec le Musée d’Orsay, les Champs-Elysées et le métro ... avec Rodin, Brâncuşi, Degas et ses ballerines... vous et la République et la Tour Eiffel ... vous, avec les terrasses, le fromage et le vin... vous, avec Vogue et Notre Dame, avec vos parisiens...

Paris, mon amour, je suis triste. Vous êtes là. Mais je ressens ici votre douleur; tout comme vos larmes.

Je crois bien qu'il n'y a rien de plus sensuel, de plus beau et de plus significatif qu'un « je t'aime ». Et rien n’est comme un verre de champagne bu dans la Tour Eiffel.

Vous ne pouvez pas être oublié. Moi, je ne peux pas vous oublier.

Vous êtes toujours avec moi. Je vous sens, moi ... je sens votre souffle, votre toucher, votre baiser.

Mon chéri Paris, je vous aime ... maintenant et pour toujours.

Et “rien n'est si beau que ce Paris que j'ai …” dans mon coeur … à jamais.

M.

Bunicul, bunica şi iubirea...

Ieri a fost ziua bunicii mele, Elena, mama mamei…94 de ani. Si mi s-a făcut atât de dor de bunici, bunicii care nu mai sunt. Bunicii şi iubirea lor. Iubirea lor atât de mare, atât de specială, iubirea aceea pe care nu o voi mai simţi niciodată.  Au fost bunicul şi bunica…cu vacanţele de vară pline de vânătăi de la joacă, cu vacanţele de iarnă şi părul îngheţat, capul spart de la săniuş, cu cortul din curte, cu gogoşile, cu copiii de pe stradă, cu vecinele guralive cu care bunica s-a certat din cauza noastră, graţioasele şi prăpăditele nepoate, cu duminicile liniştite, cu jucăriile, cu ei doi. Bunica era mică, adusă de spate şi băgăcioasă. Dorea să ştie tot, tot. Poate de aceea de ne asculta, pe mine şi pe Alia, sora mea, la toate lecţiile, pe care trebuia să le turuim. Stătea cu ochelarii pe nas, răbdătoare şi atentă. Oricum raporta la telefon părinţilor cam tot ce mişca în lipsa lor. Odată s-a supărat foarte tare pentru că i-am spus că seamănă cu o bunică din desene animate. Dar chiar semăna. I-a trecut repede supărarea. Si ne-a făcut gogoşi. Bunicul era tăcut dar îmi aduc aminte cum ne citea poveşti, mie şi Aliei, iar noi stăteam cocoţate pe burta lui. Dacă bunicul se rănea la vreun deget, bunica trebuia să ne facă şi nouă pansamente la aceleaşi degete. Si ne plăcea să stăm pe genunchii lui. Imi dau seama ce copii norocoşi am fost. Doi copii foarte iubiţi. Dar am crescut şi am început să iubim mai mult, mai mulţi, mai multe…altfel de iubiri. Dar iubirea aceea, a bunicului şi a bunicii, va rămâne mereu undeva, într-un colţişor pe care nu îl poate atinge nimeni şi nimic. Si mi-e atât de dor de ei…de bunicul şi bunica.

M.

TACI!

Am citit un articol în care autorul se întreba dacă mai suntem oameni, dacă mai putem simţi, plânge, regreta, dacă ne pasă sau nu ne pasă. Autorul este un optimist. Eu nu…Si nu e vorba de nepăsare.  E scârbă. Nu am deschis televizorul de 4 zile, nu am urmărit prea mult FB, dar, de fiecare dată, oricât de puţin timp aş petrece aici, îmi sar în ochi tot felul de mesaje, îndemnuri, revolte, urlete, poze, ipocriţi, lăudăroşi, acuzatori, rebeli, revoluţionari, justiţiari, nemiloşi, pioşi, instigatori, bocitori de meserie, şi tot felul de specimene.

Cât de greu este să taci? Cât de greu este să înţelegi că oamenii aceia au nevoie de linişte să îşi plângă copiii, iubiţii, iubitele, prietenii? Cât de greu este să pricepi că de acum încolo o mamă va fi singură (Stii, în momentul în care devii mamă nu mai eşti singură niciodată. Acum, sunt multe mame singure), un tată şi-a pierdut fiul, un iubit şi-a pierdut iubita, un prieten şi-a pierdut prietenii…Cât de greu este să înţelegi că au murit OAMENI? Inţelegi? Au murit OAMENI! Oameni tineri şi frumoşi! De ce trebuie să postezi poze şocante pe FB când ei trebuie să dăinuiască în memoria celor dragi aşa cum erau ei de fapt…tineri, frumoşi, zâmbitori, fantastici. Iar tu, ce faci? Vrei să ne demonstrezi că eşti deosebit şi îmi arăţi aceste biete trupuri, de nerecunoscut? Crezi că am nevoie de multă imaginaţie ca să îmi închipui chinurile groaznice prin care au trecut acei oameni? Vrei să le aduci din nou aminte celor care se zbat între viaţă şi moarte infernul prin care au trecut, chipurile celor pe care nu i-au putut salva? Vrei să le aduci aminte celor care au supravieţuit că ei sunt supravieţuitorii unui coşmar din care nu se vor trezi niciodată? De ce ai posta filme cu părinţi care se tăvălesc de durere, înconjuraţi de camerele tuturor televiziunilor avide după audienţă? Toţi stau cu camerele aţintite înspre mama aceea înnebunită de durere şi ei continuă să filmeze? Iar tu, postezi şi dai share la asemenea imagini! Eşti impresionat? Impresionant de sinistru! Taci! Iar ceilalţi ipocriţi, clubari şi toate genurile de strângători în cutia milei, credeţi că  dacă aţi închis clubul pe motiv de solidaritate, vă cred? Mda…Gestul şocant al unui clubar de a-şi închide clubul. Ar fi fost de ajuns să tăceţi. Atât! Dar aţi decis să postaţi această opţiune să vă simpatizeze comunitatea şi mai mult. Si aveţi o nouă poză de profil. E gratis.

 De ce nu pot oamenii să tacă? De ce? In aceste zile, singurul pe care îl respect este Adrian Despot de la Viţa de Vie. Care tace. Si el a fost acolo. Si ştie. Si a văzut. Restul sunt doar o adunătură de deştepţi/legiuitori /revoluţionari/paracliseri/preşedinţi/politicieni/manelişti/infractori aka jurnalişti nebuni după senzaţional/nenorociţi/mizerabili/imbecili/disperaţi/profitori care aleargă după propriul moment de popularitate, la TV, pe FB, Instagram, pe toate canalele şi în toate gropile…toată tagma atoateştiutorilor.

Incearcă să taci! Incearcă să simţi! Incearcă să fii o mamă, un tată, un prieten, un iubit sau o iubită! Un minut. 60 de secunde. Te rog!

M.