Zăpadă, Miţă…

Odată, în timp ce mă plimbam prin parc, am văzut un bătrânel îmbrăcat într-o haină neagră lungă plimbându-şi câinele. Era primavară, iar copacii erau încă goi şi gri, dar deodată a început să ningă. Fulgi mari şi graşi care se răsuceau şi aterizau pe haina neagră a bătrânelului şi pe blana neagră a câinelui.  Câinele şi-a ridicat faţa şi s-a uitat spre cer. Bătrânelul s-a uitat şi el. “Zăpadă, Miţă,” i-a spus câinelui, “zăpadă”. Şi a râs. Câinele s-a uitat spre el şi a dat din coadă.  

Dacă aş fi responsabila cu globurile cu fulgi de zăpadă, aş pune înăuntru un bătrânel într-o haină neagră lungă şi un căţel negru. Doi prieteni cu feţele întoarse spre cer ca şi cum ar fi primit binecuvântarea, ca şi cum ar fi binecuvântaţi să fie împreună de ceva atât de simplu ca zăpada din martie.
M.