Call Me by Your Name...

Este titlul unui film, regizat  de Luca Guadagnino (“I Am Love”, “A BiggerSplash” – dacă vă place Tilda Swinton, ştiţi despre ce vorbesc), ecranizarea romanului cu acelaşi nume de André Aciman. La cinema-ul din urbe, filmul a fost programat doar dimineaţa, încă o dovadă a homofobiei, fricii şi “coolness-ului” de trei parale cu care ne mândrim şi care ne transformă pe toti în vajnici apărători ai “iubirii tradiţionale” aşa cum o înţelege măgarul mioritic. Dar de ce mă dau eu de ceasul morţii aici? Mergeţi, dragă, la toate “fifty shades”, la ore sexy pentru că aşa vă place vouă, mai “shady”. Stiţi voi… 

                           Sursa: https://www.redbubble.com/people/filmandstuff/works/27842755-call-me-by-your-name?p=poster

Dar să revenim la filmul care, aha, este nominalizat la premiile Oscar. Deşi mi-au plăcut foarte mult “The Post” (Meryl Streep este senzaţională), "Three Billboards Outside Ebbing, Missouri" (Frances McDormand este grozav de grozavă), “Darkest Hour” (Gary Oldman este cel mai Winston Churchill) şi “Lady Bird” pentru că Greta Gerwig, “Call Me by Your Name” rămâne favoritul meu pentru  că probabil nu va câştiga. La urma urmei este vorba de niste premii acordate în America, iar ce înseamnă “cel mai bun film” în America este un pic învăluit în ceaţă.

 Este vara lui 1983, nordul Italiei, unde Elio (Timothée Chalamet), un băiat în vârstă de 17 ani, își petrece zilele în vila familiei sale din secolul al XVII-lea, transcriind și interpretând muzică clasică, citind și flirtând cu prietena sa, Marzia. Elio are o relație strânsă cu tatăl său, profesor eminent specializat în cultura greco-romană, și mama sa Annella, traducătoare. Deşi complexitatea și darurile intelectuale ale lui Elio sugerează că el este deja un adult cu drepturi depline, există multe lucruri încă inocente și neformate în privinţa lui, mai ales în ceea ce privește dragostea. Într-o zi, Oliver (Armie Hammer), un student american fermecător care lucrează la doctorat, ajunge la vila părinților săi, cu angajamentul să-l ajute pe tatăl lui Elio. Sub soarele Italian, Elio și Oliver descoperă frumusețea imensă a dorinței trezite pe parcursul unei veri care le va schimba vieţile pentru totdeauna…

Luca Guadagnino creează o lume în care să citeşti o carte şi pur şi simpu să exişti este de ajuns. Subliniind cele mai mici detalii, cum ar fi faptul că Oliver nu reușește să spargă un ou la micul dejun, regizorul reuşeşte să dea un înţeles celor mai mici lucruri fără să le transforme în ceva prea  atât de "semnificativ". Importanța acordării atenției celor mai mici detalii este evidenţiată de graţia cu care cele două personaje Elio și Oliver sunt construite. Oliver este americanul clasic. Când pleacă, întotdeauna, la întâmplare și nonșalant, aruncă un "mai târziu" (later) în conversație, care devine un gag pe parcursul filmului. Într-un fel, acest "mai târziu" este cea mai potrivită personificare a lui Oliver, aducându-mi aminte de Ryan Gossling şi a lui insolenţă adorabilă. Elio (un portret incredibil de sensibil al lui Timotée Chalamet, nominalizat la Oscar şi îmi doresc mult să câştige) este exact opusul lui Oliver. El nu știe exact cine este sau ce vrea încă. Citește cărți și scrie muzică, observând cu atenție ce se întâmplă în jurul lui, Elio arată ca un băiat care ar fi putut cădea direct dintr-un cântec scris de The Cure. Când Oliver îl întreabă, când se întâlnesc pentru prima dată, ce face întreaga vară, răspunsul lui Elio este simplu şi totuși conţine o subtilitate acerbă și dramatică, răspunzând: "aștept să se încheie vara". Acest lucru arată că, de fapt, Elio are deja o idee despre ce ar însemna aceasta, cu toate acestea, ca în cazul tuturor marilor povești de dragoste, regulile atracţiei nu sunt atât de simple sau de spus într- o singură propoziție. Filmul începe cu imagini clasice ale capului și torsului masculin și abundă în referințe la sculptura lui Praxiteles, stabilind și urmărind (uneori puțin prea accentuat) tema bărbatului cu privire la dorința bărbătească. Oliver este mai degrabă un Adonis care se mișcă, de parcă de drept divin, printre admiratorii franco-italieni. Filmul mi-a adus aminte de o scrisoare de dragoste adresată timpului care lasă lucrurile să curgă în propriul tempo. Tocmai datorită acestui lucru, Guadagnino le oferă lui Elio și Oliver spațiu să se găsească unul pe altul, fără să grăbească lucrurile sau să transforme filmul în ceva care să îi pună pe bărbaţii cei mai bărbaţi pe fugă. Da, primul sărut dintre personaje este nefericit, dar simți empatie, înțelegând că îndrăgostindu-te de cineva și dezvăluind acest lucru poate fi o experiență chiar ciudată. Iar primul sărut a fost, este şi va fi mereu un pic ciudat. Există o frumusețe subtilă în a lăsa doi oameni să se găsească unul pe altul fără să se forțeze lucrurile. Desigur, elementul cel mai izbitor în dezvoltarea acestor două personaje este modul în care Guadagnino le permite să crească și să devină conștienți de ei înșiși, în timp ce îi conduce lent unul către celălalt, în mod natural.

In una din ultimele scene din film în care tatăl lui Elio îi explică acestuia în timpul unei conversații la miezul nopții de ce merită întotdeauna să se îndrăgostească, performanța lui are potențialul de a egala monologul lui Robin Williams în "Dead Poets Society". Mi-a rămas întipărită în minte acestă scenă pentru că, în cele din urmă, sentimentele nu sunt despre a fi gay sau straight, ci despre a-ţi permite să simţi iubire pentru altcineva și să fii vulnerabil.

M.

P.S. Pentru cei mai pudibonzi, cea mai frapantă diferență dintre carte și film este modul în care a fost tratat sexul. Cartea lui Aciman este foarte explicită și fără regrete cu privire la aspectul fizic al relației lui Elio și Oliver; scena piersicii nu este cea mai explicită din carte. Aşa, să fiu şi eu un pic „shady”.