Vânzătorul …

Vânzătorul sau “the shop assistant” (aproape că mă înec în preţiozitate) este un tip special de bărbăţel care îşi duce veacul prin tot felul de magazine. Unii sunt plini de aere de nu le ajungi cu prăjina la nas. Unii sunt nişte mototoli de îţi vine să strigi cât poţi tu de tare: “Yo! Mă vezi?” Iar alţii sunt nişte leneşi, aproape efeminizaţi, petrecându-şi timpul pe la vreun ghişeu, cu nasul în telefon, butonând, căutând, făcându-şi selfie-uri printr-un supermarket şi arătându-se deosebit de deranjaţi dacă le adresezi vreo întrebare. Si trebuie să le adresezi întrebarea pentru că, după ce te-ai plimbat vreo 10 minute căutând pe raion vreun angajat care să te ajute cu nişte detalii cu privire la un produs, te saturi şi te gândeşti că tipul acela de la ghişeul de la intrare care stă pe telefon te poate ajuta. Dar ai milă şi nu îl deranjezi pe el pentru că pare prea scufundat în telefon şi te adresezi unei surate. Ea, drăguţă de altfel, începe să strige “Vlaaaad!”, iar păpuşelul cu telefonul sare ca ars, răspunzând “Ce-i?”. Aha! Prevăd un dialog spumos. Si nu mă înşel. Ea îi răspunde “Nu pe tine te strig! Pe celălalt Vlad!” Dar el nu se lasă şi continuă “Da’ dî ce? Ce treabă ai cu el?” Au! Aici intervin eu şi îi spun că vreau să cumpăr un produs şi că am nevoie de cineva să mă ajute. Maliţios, se uită la mine şi zice “Da’ ce produs?” Îhîmmm…Mi-a pus etichetă déjà. Sunt genul acela care nu îi place lui. Am ifose, pun întrebări. Îi spun ce produs doresc, dar nu mă pot abţine să nu întreb dacă au angajaţi pentru fiecare raion din supermarketul respectiv. 

Mda… pun întrebări. Pentru că dacă aşa stă treaba, angajaţii respectivi, şi mulţi aş zice, erau de negăsit. Văd că nu îi convine întrebarea şi se uită urât, suspicios şi îmi dau seama că am de-a face cu cel care ar vrea să mă vadă ridicând două mânuţe în semn de rugă la măria sa, angajatul mascul. Intre timp, domnişoara drăguţă se hotărăşte să mă ajute şi să îl caute pe Vlad cel de negăsit de pe raion. Nu facem doi paşi că frumuşelul se simte atins în orgoliul propriu şi trânteşte nişte comentarii despre mine la două clientuţe tinerele. Mă întorc şi văd cele două prospături de vreo 17 ani hlizindu-se înspre mine şi pe “puturosul lunii” (de ce nu ar exista şi asemenea etichete, ci doar angajatul lunii, pentru că el încă clocea pe scaun) mişcându-şi buzele, probabil ridicându-mi osanale sau atasându-mi nişte etichetuţe “sfinte”. Cred că nu ştia că tocmai şi-a copt-o singurel. In sfârşit! Il găsim pe Vlad cel de negăsit, îmi arată produsul, se apleacă lăsând la vedere un spate şi un început de fund. Si mult păr. Ok. Trec şi peste asta că doar dacă ştii că trebuie să te apleci de aproximativ 1000 de ori pe zi, în magazine, cu spatele la clienţi, îţi cumperi doar pantaloni care de-abia stau pe tine. Pentru că poate vinzi şi altceva şi poate pentru că specimenul mioritic trebuie să hălăduiască peste tot! Mă întorc la ghişeul prevestitor de rele şi în timp ce plătesc îi atrag atenţia mimozei masculine că nu prea îmi convine atitudinea pe care a avut­-o. Am ifose, ce să-i faci?Dacă vrei să îmi spui ceva, îmi spui în faţă şi nu şopteşti cu nişte fătuţe pe care vrei să le impresionezi cu poziţia ta. De clocitor. Şoc! Groază! Nu îi vine să creadă! Îi spun că poate ar trebui să îmi ceară nişte scuze, dacă nu în calitate de angajat care a stat ca o cloşcă pe ouă în tot acest timp, nefăcând nici cel mai mic gest pentru a mă ajuta, atunci ca bărbat (nu stiu dacă să folosesc cuvântul “gentleman” pentru că gentil e prea mult pentru bărbăţelul împănat). Işi dă ochii peste cap ca o cocotă pe cale să îşi iasă din fire şi începe să se certe. “Da’ ce-am zîs?” Ah, nimic, dragă. Nu ai zis nimic pe care eu să pot reproduce. Dragul de tine! Mi-am dat seama că nu voi avea NICIODATĂ dreptate, deşi există un slogan faimos “The customer is always right.” L-am lăsat să turuie, ca un angajat de lux ce se consideră. Pentru că eu eram DOAR un client, iar el un bun preţios al supermarket-ului respectiv.

Morala? Eşti o naivă, fato! Tot tu! Doar nu credeai că la banii pe care îi primeşte se va ridica să te ajute?  Zi merci că ţi-a făcut ziua mai frumoasă cu simpla lui existenţă şi, la banii ăia, şi-a făcut apariţia la muncă! Pentru că, da. Este locul lui de muncă pentru care este plătit. Iar salariul lui vine tocmai din faptul că tu şi mulţi alţii mai cumpăraţi ceva de pe acolo. Dar, Vlad, continuă să fii tu! Eşti absolut fantastic! Delicios de-a dreptul! Dar ai nişte maniere de strigoi de Neanderthal care nu ştie să lovească două pietre una de alta! Concluzia: nu ai scânteie! Ha!

M.