Zilele trecute o vrăbiuţă cucuiată mi-a trimis un
articol care aproape că m-a lovit în moalele capului. Il simt şi acum ca sabia
lui Damocles pendulând periculos deasupra capului meu. Pentru că am descoperit
nişte adevăruri triste despre mine şi despre alţii. Tot felul de lucruri pe
care le-am negat, le neg şi pe care aş vrea să nu le mai ascund acolo unde
nimeni nu poate pătrunde, în mintea mea. Mintea mea care îmi joacă tot felul de
feste, care lucrează harnică şi neobosită, gândeşte fără încetare, obositoare
şi nemernică, de mai multe ori, crudă şi periculoasă, agasantă şi înşelătoare,
nestatornică şi necredincioasă. Am avut un sentiment ciudat să realizez că tristeţea
mă face întotdeauna mai bună, că totul în viaţă este temporar şi că anumite
persoane care au intrat în viaţa mea nu au însemnat atât de mult încât să fiu
aproape paralizată de plecarea lor.
Copyright: Delia Tirla #broken
Dar m-am simţit atât de eliberată citind că
mulţi dintre “acei” şi “acele” din viaţa mea au fost doar nişte feţe, chiar dacă
unice în felul lor. Dar au fost şi sunt doar nişte feţe care se schimbă, mereu
şi mereu, care spun aceleaşi lucruri, care se mişcă ca toţi ceilalţi aşa că
locul lor nu era aici, cu mine. De fapt, prezenţa lor este sau a fost atât de
trecătoare încât, deşi simt cum amintirea lor este din ce în ce mai estompată,
nu prea mai îmi pasă. Poate nu ar trebui să îmi pese deloc. Si deşi tristeţea şi
dezamăgirea au pus stăpânire pe tot ce a fost frumos la feţele acelea, mi-am
dat seama că nu au fost atât de frumoase, nu fizic…altfel.. încât să nu le pot
înlocui. Sunt tristă când spun aceste
lucruri, dar poate este cea mai bună terapie: să învăţ să renunţ, să îi/le las
să plece, să merg mai departe (“to move on” cum mi-a spus-o cineva la un moment
dat, iar eu am considerat că este cea mai crudă replică), să nu mai tresar şi
să nu îmi mai pese. Atât. Iar la urma
urmei, e o utopie să cred că atât de mulţi mă plac sau mă iubesc. O gogoaşă umflată peste măsură! Mă plac şi mă iubesc
doar cei care îmi spun verde în faţă ce cred despre mine, cei care nu mă mint,
cei care atunci când mă strâng în braţe eu simt că lumea s-a oprit, cei care nu
vor cere de la mine mai mult decât pot ei oferi. Si gata. Pentru că nu mai
vreau să învârtă nimeni cheiţa mea. Pentru că fata vrea să funcţioneze cum
trebuie şi să nu se mai “defecteze”.
M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu