Vară…

 

E una dintre dimineţile acelea, când un firicel de lumină te trezeşte, gâdilându-ţi genele. Dimineţile acelea somnoroase când vrei doar să stai şi să contemplezi tavanul. Dimineţile de vară, călduroase şi leneşe când ai vrea doar să auzi sunetul valurilor lovindu-ţi timpanele, uşor şi blând ca un cântecel al unei sirene pierdută de suratele ei…Dimineţile unei veri toride şi fără sfârşit aproape…Dimineţi cu umbrele copacilor dansând pe pereţii camerei ca nişte fantome ale unei prezenţe estompate în neant…vara ta de aur…Adormi, din nou, mângâiată de lumina aurie a unei zile care se anunţă fierbinte. Adormi şi visezi că  eşti departe, departe …. vara ta, lungită pe nisipul auriu al unei plaje uitată de lume. 

 

Briza mării mângâindu-ţi pielea. Firicele de nisip dintr-o clepsidră fără sfârşit pişcându-ţi simţurile, ca nişte fluturaşi obosiţi care au poposit pentru o clipă pe pielea ta arămie, bronzată şi apetisantă. Auzi valurile lovindu-se de mal, ca faldurile unei rochii create de o zână măiastră, brodată cu scoici şi pietricele. E cald şi vrei ca lumina soarelui să te îmbrăţişeze strâns, strâns, să te ţină în braţe şi să te mângâie pentru totdeauna. Lumina aceea puternică în a cărei îmbrăţişare te simţi tu, puternică şi în siguranţă. Auzi ca într-un vis glasurile copiilor construind castele de nisip care se vor dărâma, peste o clipă, peste o mie de clipe, lovite de valurile vieţii. Simţi mirosul îngheţatei cu aromă de fistic, sofisticată dar simplă. Asa cum eşti şi tu. Te ridici şi ochii tăi adulmecă orizontul îndepărtat al unei lumi îndepărtate şi zgomotoase. E vară şi nu vrei să se termine. Dar orizontul se micşorează şi deschizi ochii în dormitorul familiar şi cald. E vară totuşi… 

 

M. #pierdutaprintrecuvinte

Scrisoare de dragoste către EU...

 

Dragă Eu,

îmi pare rău că te-am rănit.

Mi-a luat mult să realizez că iubirea pe care o meritai cel mai mult tot timpul a fost de la mine. Îmi pare rău că nu am știut niciodată cum să te iubesc și durerea pe care ai simțit-o când era mai ușor să nu te iubesc deloc. Chestia este că tu ești cea care a avut nevoie cel mai mult de iubirea mea și eu am fost cea care te-am tratat cel mai rău.

Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții judecând cum arăți  spunându-ți tot timpul că nu ești suficient de drăguță, suficient de slabă și suficient de bună. Când ai încercat să te ridici și să fii puternică, ti-am sădit în minte tot felul de îndoieli în loc să te susțin cu dragoste. Chiar te-am făcut să crezi că părerile celorlalți sunt cele mai importante. Te-am făcut să crezi că dacă cineva te-a rănit, a fost vina ta. Te-am făcut să crezi că valoarea ta se bazează pe opiniile și acțiunile altora. Dar acum îţi spun că m-am înșelat.

Am greșit să te fac să crezi că cei care nu te-au văzut pe TINE contează. Știu că ai depus atât de multă energie încercând să obții aprobarea altora pentru că nu ți-am dat-o niciodată. Te-ai simțit zdrobită când cei pe care îi iubeai sau apreciai te-au rănit sau te-au trădat pentru că ai crezut că valoarea ta depindea de dragostea si aprecierea pe care ai primit-o de la ei.

Adevărul este că ești un suflet uimitor și iubitor. Toate lucrurile pe care le consideri imperfecțiuni sunt cele care te fac persoana frumoasă care ești cu adevărat. Iubește-i profund pe cei care te văd pe TINE și te iubesc necondiționat. Lasă-i pe cei care nu o fac. Pentru că cei care aleg să rănească în loc să iubească se luptă cu propriile lor probleme de valoare.

Îmi pare rău că nu te-am iubit în toți acești ani, dar acum învăț cum să o fac.

Cu multă dragoste,

A ta, 

EU

Hedwig and the Angry Inch

Starurile rock sunt unele dintre cele mai captivante și mai “larger than life” personalități pe care le-am văzut vreodată și pe care le iubim, cel puţin eu. Chiar dacă ideea de „rockstars” așa cum o cunoșteam cândva aproape a dispărut, obsesia pentru indivizii vizibili este la fel de intensă acum aşa cum era în perioada muzicii rock. În era actuală a rețelelor sociale, acum mai mult ca niciodată, nevoia acestora de a-şi controla imaginea publică este primordială, cu riscul de a-și distruge cariera.

Producția lui Răzvan Mazilu, după un text de John Cameron Mitchell, muzică și versuri Stephen Task, „Hedwig and the Angry Inch” este o călătorie plină de zgomot, de tip roller coaster. De la prima intrare sashay și până la nota finală, aceasta este o plimbare sălbatică, glorios de glam/punk/heavy metal/cu o mică atingere de emo. Este un spectacol zgomotos și înălțător în acelaşi timp.

 

 „Hedwig and the Angry Inch” este un spectacol fabulos cu suficientă energie şi trăiri cât pentru zece spectacole. Musicalul este centrat pe Hedwig Robinson (un glorios, fenomenal şi superb Lucian Ionescu), care devine un cântăreț genderqueer al unei trupe rock-and-roll numită The Angry Inch (partea „Angry Inch” a titlului provine din operația de schimbare a sexului greșită a lui Hedwig, care are ca rezultat că noul corp nu este sexat  nici bărbat, nici femeie, ci e prins într-un spațiu liminal). Cu această premisă grafică și neobișnuită pentru teatru, acest spectacol utilizează tropii teatrului muzical și glam-rock pentru a medita asupra experiențelor non-normative de gen. Cântecele construiesc traiectoria poveștii. Născut ca Hansel Schmidt și crescut sărac și nefericit cu mama sa în Berlinul de Est în anii 1970 și 80, viitoarea Hedwig a găsit confort și inspirație în muzica punk și glam rock timpurie. Ca și adult tânăr, Hansel se îndrăgostește de un sergent american staționat la Berlin pe nume Luther, care îi lasă tânărului o urmă de dulciuri (vezi Hansel și Gretel), făcându-l pe Luther un tată literalmente de zahăr (sugar daddy). Luther dorește să părăsească Germania cu Hansel, dar acest lucru este posibil doar prin căsătorie. Având în vedere că uniunea homosexuală nu era deloc un lucru realizabil, o căsătorie între cei doi ar necesita un examen medical complet. La ordinul mamei sale și la rugămintea lui Luther (din moment ce îl consideră pe Hansel cel mai atrăgător când arată ca o femeie), Hansel preia numele și pașaportul mamei sale și decide să facă o operațiune de schimbare a sexului. Din păcate, Hansel, acum Hedwig, a suferit complicații, lăsând în urmă o grămadă de carne deformată și cicatrici... titularul „Angry Inch”. La un an după ce s-a mutat în America și s-a stabilit în Kansas, Luther o părăsește pe Hedwig la aniversarea lor pentru un twink nou, mai tânăr. În aceeași zi, zidul Berlinului este dărâmat și Hedwig își dă seama că tot ceea ce a făcut pentru a scăpa a fost degeaba, viața ei s-a prăbușit și este singură. Hedwig preia totuşi conducerea – uneori e pierdut, alteori e dărâmat,  dar în fiecare zi,  e un supraviețuitor. La fel de captivantă pe scenă și îngrozitor de dezordonată ca multe dintre starurile rock care o inspiră, Hedwig este un personaj vechi, dar controversat în panteonul reprezentării trans în ficțiune. Cei care o iubesc sau o urăsc toți au opinii și perspective complet justificate, dar conversația în jurul lui Hedwig este complicată și lipsește adesea nuanța absolut necesară. Are cicatrici figurative și literale de la exploatarea fizică și emoțională de-a lungul întregii sale vieți și fiecare fațetă a identității ei este definită de aceasta. Pe lângă aceste aspect, spectacolul implică și faptul că Hedwig a fost agresată sexual în copilărie de tatăl ei.

Una dintre temele principale ale spectacolului se referă la „logica complementarității”. Această logică descrie modul în care fiecare persoană are un presupus „partener” care funcționează pentru a „finaliza” acea persoană. Prin această logică, o persoană rămâne incompletă și neîmplinită până când își găsește „jumătatea mai bună”. Constanta din viața lui Hedwig este soțul ei — Yitzhak (Ana Maria Ivan în travesti care are camaraderia unui Sancho Panza cu mustaţă à la Freddie Mercury şi geacă de piele), o drag queen evreu din Zagreb. Sunt împreună de 17 ani. Yitzhak suportă multe abuzuri de la Hedwig, dar rolurile lor sunt suficient de fluide încât interdependența să fie evidentă. Există dragoste chiar dacă uneori trebuie să fie resetată puțin.

Piesa include referiri la evenimente politice și culturale curente. Ambiguitatea corpului lui Hedwig întruchipează această confuzie cu privire la cetățenia legală, politică și culturală.

Răzvan Mazilu a reuşit un spectacol superb, regizând cu toată energia pe care o merită acest spectacol. Tot  Mazilu s-a ocupat de coreografie şi costume, ținutele, perucile și machiajul lui Hedwig fiind pur și simplu fabuloase. Band-ul „The Angry Inch”şi  Yitzhak  sunt simbolul punk rock-ului, colosal de talentaţi.  

Designul sonor este fenomenal. Hedwig joacă într-o locație de mâna a doua, foarte aproape de o arenă în care joacă un fost iubit, care își datorează succesul talentului de compozitor al lui Hedwig, necreditat, desigur. Când fie Hedwig, fie Yitzhak (unul pentru a blestema și unul pentru a enerva) se grăbesc și deschid ușa, este exact ca și cum ai auzi sunetul unui concert rock de la un kilometre depărtare.Designerul de lumini Marian Iancu scaldă scena fie într-un specacol seducător de lumini, fie amplifică iluminarea pentru a se potrivi cu urletele furiei.

„Hedwig and the Angry Inch” este un spectacol absolut minunat cu suficientă inimă și energie cât pentru zece spectacole. Mă repet. Stiu. Dar chiar aşa e.  Nu ar trebui să rataţi această producție. Da, este avangardă, dar îmbrățișează deschiderea, compasiunea, acceptarea și, în cele din urmă, iubirea. Mai este nevoie de altceva?

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Undeva, cândva...

Undeva, cândva, am fost la teatru. Într-o poveste, cu un orăşel aproape mitic, cu personaje deschise,  amabile și pline de umor. Poveștile lor se petrec în același timp, într-o seară rece și senină de vineri, în mijlocul iernii, între 20:50 și 21:02, exact. Pe măsură ce aurora boreală plutește pe cerul de deasupra, ceva mistic începe să se întâmple în acel interval de timp de 12 minute, iar locuitorii se trezesc îndrăgostindu-se sau dezîndrăgostindu-se în cele mai ciudate moduri. Găsesc dragostea. Dragoste pierdută. Inimi frânte. Dragoste inutilă. Pentru oamenii din orăşel viața nu va mai fi niciodată la fel.

Dragostea leagă totul perfect atunci când este adevărată. Și  pot să spun acest lucru și despre piesa lui John Cariani, „Undeva, cândva”. În această piesă, care se joacă acum la Sala Transilvania, tema dragostei este ambalată într-o colecție fermecătoare și romantică de povești, sau nouă viniete, care te vor lăsa să te gândești la dragoste într-un mod proaspăt, nou.  Este un spectacol încântător de fermecător al modului în care apare dragostea în numeroasele ei iterații, de la prima iubire, la iubirea matură, la iubirea pierdută și tot ce este între aceste iubiri.

Sursa:https://www.teatrulreginamaria.ro/ro/despre/noutati/noutati-trupa-iosif-vulcan 

Cred că cel mai mult mi-a plăcut simplitatea temei centrale a piesei. Dragostea este un subiect clasic care s-a dovedit a fi irezistibil. S-a scris despre dragoste  în nenumărate piese de teatru, cărți, filme, cântece. Și chiar dacă mulți dintre noi trecem peste subiect în poveștile noastre preferate, acesta reușește totuși să joace un rol esențial în a te ține să ghicești dacă, până la urmă, ești un romantic. Aş încadra această piesă în realism magic. Totul este real, cu excepția momentului în care nu este. Universul exterior, în acest caz, energia mistică a aurorei boreale, acționează ca un personaj în sine, pentru a împinge lucrurile în această perioadă de timp unică - o singură noapte în orăşelul Almost. În vinietele  puţin conectate între ele, se întâmplă ceva în univers care declanșează aceste lucruri. Ce este? Cine și ce o cauzează? Acest lucru face parte din farmecul complotului nerezolvat al piesei.

Am simţit că fac parte din experiența piesei de îndată ce a început. Un set simplu, dar detaliat pentru a scufunda spectatorul obișnuit în decorul fictiv din orăşel. Pe măsură ce se desfăşoară, actorii intră în „scenă” și ești brusc cuprins de povestea a 8 relații, de la străini, prieteni, foști și tot ce se află între ele. Poveștile individuale sunt echilibrate separat, reușind, de asemenea, să se unească într-un mod perfect logic și, până la sfârșitul piesei, rămâi cu un sentiment de speranță și plenitudine. Un mod minunat de cald de a încheia seara, nu-i aşa?

Glory (Georgia Căprărin), care deplânge un soț pe nume Wes îl întâlnește pe un tip pe nume East (AlinStanciu) în timp ce așteaptă ca aurora boreală să apară chiar dincolo de curtea lui. Gayle (Adela Lazăr), după o relație de 11 ani, decide să-i întoarcă toată dragostea pe care i-a oferit-o Lendall (Pavel Sîrghi), venind la el cu un camion încărcat cu saci de gunoi mari și roșii și saci de rufe. Una dintre cele mai triste vignete implică un cuplu căsătorit (Corina Cernea şi SorinIonescu) care au ieșit la patinaj, dar timpul petrecut împreună într-o noapte luminată de lună nu le poate reînvia dragostea stinsă. Altă poveste urmărește o tânără (Denisa Irina Vlad) care a luat un avion și apoi urmează o călătorie cu taxiul de 123 de mile pentru a căuta un vechi iubit (George Dometi) și este atât de supărată de ceea ce găsește. Poate că cea mai fericită este scena de final dintre doi prieteni, hotărât lipsiți de farmec. Aceasta este noaptea în care Dave (Eugen Neag) decide să-i spună lui Rhonda (Ioana Dragoș Gajdó) cum se simte, iar ea este foarte nereceptivă la început, chiar dacă i-a adus o operă de artă simbolică. Fiecare actor este revigorant şi foarte în ton cu etosul piesei. O piesă în care oamenii sun ce simt.

Piesa are o poveste pentru aproape orice tip de luptă sau dilemă relațională la care vă puteți gândi.Dacă eşti un romantic incurabil, foarte singur și fără speranță, care iubește o comedie specială bună, „Undeva, cândva” este un memento perfect  al faptului că viața nu este liniară, cu atât mai puțin relațiile. Împreună cu actorii, te uiţi la propriile relații, la relațiile prietenilor tăi. Râzi în cea mai mare parte dar şi vrei să plângi. Indiferent în ce etapă a vieții te afli, indiferent de statutul relației tale, există ceva ce poţi simţi şi tu în această piesă.

M. #pierdutaprintrecuvinte