În rând cu “lumea bună”…

Septembrie. 2019. Sunt în faţa unui colegiu “renumit” din Oradea (voi folosi multe ghilimele în această postare pentru că anumite adjective menite să caracterizeze aşa zisa “lume bună” sunt îndoielnice). In timp ce aştept, în primele momente, mă simt flatată. Incep să iasă pe poarta colegiului o grămadă de tineri care mă privesc cu îndrăzneală. Unul chiar se opreşte şi mă întreabă pe cine aştept. Să îi spun că aş putea fi mami? Râd şi decid să îl ignor. Dar recunosc că sunt mai mult decât uimită de, hai să-i spunem, tupeul tânărului cu tuleie de păr pe faţă, mult sebum şi atitudine de viitor “cuceritor”. Dar, hei! Spectacolul continuă. Apar tipesele, între 14-18 ani. Woooow! Acum aş vrea să vă imaginaţi sunetul scos de o pumă! Rrrrrrrr! Sau cum ar cârâi Kevin Hart: “Daaaamn, girl!” Jur! Dacă aş fi bărbat, aş fi supus multor încercări. Si cum bărbaţii sunt slabi de înger, oh man! Să revenim. Aş putea să folosesc cumva apelativul “şcolăriţe” pentru “gagicile” care se perindă prin faţa mea în acest moment? Mi se pare o asociere cam perversă, dar se potriveşte. Niciuna, dar niciuna nu poartă uniformă. De ce ar purta? Ar arăta si mai “sexy”. Pantaloni scurţi, burice cât încape, sânişori şi sâni pocnind din decolteuri, buzuţe bosumflate, gheruţe, fundic. Adică tot arsenalul necesar pentru a deveni o tipă din “lumea bună”. Vă rog să nu vă revoltaţi şi nu pozaţi în virtuoşi. Sunt convinsă că aţi observat toate aceste aspecte “încântătoare” ale adolescenţei locale. Avantajul meu este că eu pot să scriu despre aceste lucruri fară să îmi pese de ce o să zică aşa zisa “lume bună”.

Apare un tip, grăsunel, cu un tricou alb de pe care urlă Dolce după Gabana, In picioare sclipesc o pereche de Alexander McQueen. Se plânge unei surate, posesoarea uor gene false ieftine (ştiţi, din acelea lipite pe pleoape), dar “candidă” în felul ei – “Elixendării ăstia mă enervează, dar îs okei.” Si începe să turuie de estetica “grunge”. Hellooo! Kurt Cobain către Gabanna şi gleznuţe fine fără păruţ!  Ihîmmm. Kurt Cobain s-ar împuşca a doua oară. Dar fata se uită la el ca la un zeu,  cum pufăie din ţigara electronică, cu freza corectă de “puişor” de oraş, mânuţe finuţe şi grăsuţe care nu au muncit în viaţa lor (mami îi leagă şireturile), dar, din păcate îi lipseşte exact ceea ce ar trebui să primeze: BĂRBĂŢIA. Yeap!

Hopa! Apare un prof. Curăţel, elegănţel. Se sprijină de gard şi îşi aprinde o ţigară. Imi place. Front comun cu gagix. Nu e rău. Adică, trebuie să stabilim legături apropiate între profesori şi elevi. Foarte apropiate. Sexy rău toată atmosfera. Oare despre ce vorbesc ei? Despre ultimul bairam la care vreo două gagici minore se sărutau în piscină înconjurate de colegii ameţiţi? Despre ultimele cinci linii trase pe năsucul cosmetizat de vreun dentist aka filler de funduri şi buze? Despre Untold (e singurul festival pe care ei îl cunosc) şi câte pastiluţe vor fi înghiţit ca să reziste până la 6 dimineaţa să dea din cap? Cred că profu’ îşi roade unghiuţele numai gândindu-se… Hei colega, fătuţele îşi doresc doar “bad boys” cu maşini mortale, bord căptuşit cu prafuri fine, "Mcueenşi" şi atitudine de băiat finuţ care îşi face vacanţele prin Dubai sau printr-o crescătorie de “cămile”. Tu, întoarce-te la catedră şi la tablă. De fapt, acolo ţi-e locul! Nu în faţa şcolii trăgând ca disperatul din ţigară, cot la cot cu ameţitor de periculoasele MINORE.

Dar, hei! Bine aţi venit în “lumea bună” a liceelor “de prestigiu” din Oradea! Ce onoare! Simt un fior ciudat de plăcere  care mă cuprinde, urcând încetişor şi punând stăpânire pe creierul care refuză, totuşi, să accepte senzaţiile arzătoare. M-am blocat. Deschid minunatul Facebook dar nu rezist mai mult de 5 minute. Mă izbeşte cu furie imaginea unei nuntaşe tinerele care pozează în faţa unui panou de nuntă, pe covor roşu, mulţumind nu ştiu cărui doctoraş pentru “buzele perfecte”, pentru genele false, pentru “boobs”. Ah! Ai uitat să mulţumeşti pentru prostie! Oare cui ar trebui să mulţumeşti? O idée de afaceri perfectă! Cineva care să trateze prostia? Unde îl/o putem găsi?

Probabil că se vor trezi mulţi să îmi scrie mesaje dubioase, răutăcioase, probabil, atinşi în amorul propriu. Probabil că vor fi pristini peste pristini care mă vor ataca. Prisitini, nepristini, mămici, tătici, popi, doctori, educatori, profesori, oameni…totul se petrece sub ochii noştri, mândri de progeniturile noastre şi încrezători într-un viitor sclipitor, învăluit în fumuri de nuntă, cu coreografii atent studiate, în spatele cărora se ascunde o promiscuitate greţoasă, ieftină cu iz de mahala. “După posibilităţi”. Cum ar spune “cineva”.

Ciao!

M.

Fără titlu…

Azi, 27 iulie 2019, sâmbătă, într-o Românie a secolului XXI, într-o societate pentru care TOŢI suntem răspunzători, îmi voi exprima revolta şi furia (da, furia, într-o lume în care toţi doresc să fie zen). Este furia mea , a unui cetăţean al acestei ţări, a unei femei, a unui potenţial părinte, a unui educator. Este vorba de Alexandra  Măceşanu, adolescenta din Caracal, care a fost ucisă cu bestialitate la doar 15 ani. 

Alexandra ar fi fost în viaţă dacă…… Si aici intervine marele dacă. Pentru că dacă şi parcă au fost cei mai buni prieteni în aceste caz. Unii au sunat, alţii au întârziat, unii au simţit miros suspect, dar nu au sunat, alţii au auzit strigătele de ajutor ,dar nu au intervenit. Stiu. Lugubru. Dar asta place din câte am observat. Are priză la public, în ciuda monstruoziţăţii actelor. Detalii macabre, acuze în stânga şi în dreapta, certuri, istericale, ţipete, demiteri, declaraţii de presă.

Alexandra este victima unui criminal, a unui violator fără niciun Dumnezeu. Dar Alexandra este şi victima unui sistem în care nimic nu funcţionează cum trebuie. Este victima unei societăţi în care femeia nu are crezare în ochii autorităţilor. Este victima unei culturi a violenţei, în care acceptarea tacită a comportamentelor deviante la adresa femeilor este încurajată. Alexandra este victima unei societăţi care închide ochii la pipăieli şi fluierături. Alexandra este victima unei societăţi în care dacă raportezi dispariţia unei fete ţi se spune că  “se întâmplă ca fetele de 15 ani să mai dispară de acasă şi să revină peste câteva zile cu iubitul de mână.”  Se întâmplă să fii răpită, violată şi ucisă cu bestialitate. Mda… se întâmplă. Azi. In ţara mea. In secolul XXI.

M.

Oradea mea de turtă dulce…

“Cine a văzut vântul?

Nici EU, nici TU.

Dar când frunzele atârnă, fremătând,

Vântul adie printre ele.

Cine a văzut vântul?

Nici EU, nici TU.

Dar când copacii se apleacă,

Vântul adie.”

Christina Rossetti (1830-1894)

Precum vântul din această poezioară, emoțiile sunt invizibile. Nu le putem vedea direct. Mai degrabă le simțim în corpul nostru. Același cuvânt - sentimente - descrie atît senzațiile fizice, cît și emoțiile. Si nu este un accident. Este ceea ce am simţit eu azi la vernisajul unei expoziţii inedite de pictură : “Oradea mea de turtă dulce”. Autoarea este “pictactriţa” Adela Lazăr. Cum spunea Adela, văzând picturile, te simţi “ca un copil într-un magazin de jucării”. Adela te invită, în felul ei unic, jucăuş şi colorat, într-o lume de poveste unde magia se întâmplă sub ochii tăi. Din fiecare tablou transpare iubirea pe care pictoriţa o poartă oraşului care a adoptat-o acum 15 ani. Iubirea este cuvântul care caracterizează fiecare tablou înfăţişând simboluri ale unui oraş cu un nume atât de frumos - Oradea: Palatul Apollo, Casa Darvas La Roche, Teatrul Regina Maria, Palatul Vulturul Negru. Întreaga expoziţie este o metaforă colorată a unui univers fantastic care îţi va aminti de copilărie, un univers în care imaginaţia şi creativitatea sunt zânele delicate ale unui tărâm strălucitor şi solar.

Nu sunt critic de artă. Sunt doar o iubitoare de frumos. Ceea ce scriu reprezintă trăirile mele, sincere, în faţa procesului creator. Vă invit să vizitaţi expoziţia de la Muzeul Tării Crişurilor. Vă invit să vă lăsaţi cuprinşi în vârtejul colorat al Adelei şi să trăiţi ceea ce am trăit eu. Vă invit să fiţi din nou copii, buni, coloraţi, fericiţi.

M. #pierdutaprintrecuvinte

Copiii sunt...

Copiii sunt minunaţi. Preţuiţi-i! Sunt de încredere. Aveţi încredere în ei! Copilăroşi. Lăsaţi­-i să se joace! Copiii sunt divini. Respectaţi-i! Vulnerabili.Protejaţi-i! Copiii sunt daruri. Desfaceţi-le! Copiii sunt aici, acum! Fiţi cu ei! Copiii sunt jucăuşi. Apreciaţi-i! Copiii au suflete pure. Fiţi ca ei! Copiii sunt magici. Zburaţi cu ei! Copiii sunt deschişi la minte. Ascultaţi-i! Copiii sunt preţioşi! Preţuiţi-i! Copiii pun întrebări. Încurajaţi-i! Copiii sunt plini de resurse! Sprijiniţi-i! Copiii sunt spontani. Bucuraţi-vă de ei! Copiii sunt talentaţi. Credeţi în ei! Copiii sunt unici. Spuneţi-le acest lucru! Copiii sunt extra speciali. Sărbătoriţi-i!

Dar ce ador la copii este iubirea lor. Lor nu le pasă de defectele tale; nu le pasă cum arăţi, cine eşti, de unde eşti sau ce faci deoarece iubirea lor nu are limite. Copiii iubesc cu adevărat. Iubiţi-i!

1 iunie ar trebui să fie o zi fericită pentru toţi copiii. Dar, din păcate, pentru copiii din orfelinate este doar o zi oarecare. Dacă aveţi 10 lei, puteţi trimite un SMS cu textul HOPE la 8844 şi banii vor ajunge la un copil care aşteaptă să aibă o familie, să fie iubit, să fie îmbrăţişat, să fie întreg.

Mulţumesc.

Mira #pierdutaprintrecuvinte