Este titlul unui film, regizat de Luca Guadagnino (“I Am Love”, “A BiggerSplash” – dacă vă place Tilda Swinton, ştiţi despre ce vorbesc), ecranizarea
romanului cu acelaşi nume de André Aciman. La cinema-ul din urbe, filmul a fost
programat doar dimineaţa, încă o dovadă a homofobiei, fricii şi “coolness-ului”
de trei parale cu care ne mândrim şi care ne transformă pe toti în vajnici apărători ai
“iubirii tradiţionale” aşa cum o înţelege măgarul mioritic. Dar de ce mă dau
eu de ceasul morţii aici? Mergeţi, dragă, la toate “fifty shades”, la ore sexy
pentru că aşa vă place vouă, mai “shady”. Stiţi voi…
Sursa: https://www.redbubble.com/people/filmandstuff/works/27842755-call-me-by-your-name?p=poster
Este
vara lui 1983, nordul Italiei, unde Elio (Timothée Chalamet), un băiat
în vârstă de 17 ani, își petrece zilele în vila familiei sale din secolul al
XVII-lea, transcriind și interpretând muzică clasică, citind și flirtând cu
prietena sa, Marzia. Elio are o relație strânsă cu tatăl său, profesor eminent
specializat în cultura greco-romană, și mama sa Annella, traducătoare. Deşi
complexitatea și darurile intelectuale ale lui Elio sugerează că el este deja
un adult cu drepturi depline, există multe lucruri încă inocente și neformate
în privinţa lui, mai ales în ceea ce privește dragostea. Într-o zi, Oliver (Armie Hammer),
un student american fermecător care lucrează la doctorat, ajunge la vila
părinților săi, cu angajamentul să-l ajute pe tatăl lui Elio. Sub soarele
Italian, Elio și Oliver descoperă frumusețea imensă a dorinței trezite pe
parcursul unei veri care le va schimba vieţile pentru totdeauna…
Luca Guadagnino creează o lume în care să citeşti o
carte şi pur şi simpu să exişti este de ajuns. Subliniind cele mai mici detalii, cum ar fi faptul că
Oliver nu reușește să spargă un ou la micul dejun, regizorul reuşeşte să dea un
înţeles celor mai mici lucruri fără să le transforme în ceva prea atât de "semnificativ". Importanța
acordării atenției celor mai mici detalii este evidenţiată de graţia cu care
cele două personaje Elio și Oliver sunt construite. Oliver este americanul
clasic. Când pleacă, întotdeauna, la întâmplare și nonșalant, aruncă un
"mai târziu" (later) în conversație, care devine un gag pe parcursul
filmului. Într-un fel, acest "mai târziu" este cea mai potrivită
personificare a lui Oliver, aducându-mi aminte de Ryan Gossling şi a lui
insolenţă adorabilă. Elio
(un portret incredibil de sensibil al lui Timotée Chalamet, nominalizat la
Oscar şi îmi doresc mult să câştige) este exact opusul lui Oliver. El nu știe
exact cine este sau ce vrea încă. Citește cărți și scrie muzică, observând cu
atenție ce se întâmplă în jurul lui, Elio arată ca un băiat care ar fi putut
cădea direct dintr-un cântec scris de The Cure. Când Oliver îl întreabă, când
se întâlnesc pentru prima dată, ce face întreaga vară, răspunsul lui Elio este
simplu şi totuși conţine o subtilitate acerbă și dramatică, răspunzând:
"aștept să se încheie vara". Acest lucru arată că, de fapt, Elio are
deja o idee despre ce ar însemna aceasta, cu toate acestea, ca în cazul tuturor
marilor povești de dragoste, regulile atracţiei nu sunt atât de simple sau de spus
într- o singură propoziție. Filmul începe cu imagini clasice
ale capului și torsului masculin și abundă în referințe la sculptura lui
Praxiteles, stabilind și urmărind (uneori puțin prea accentuat)
tema bărbatului cu privire la dorința bărbătească. Oliver este mai degrabă un
Adonis care se mișcă, de parcă de drept divin, printre admiratorii
franco-italieni. Filmul mi-a adus
aminte de o scrisoare de dragoste adresată timpului care lasă lucrurile să
curgă în propriul tempo. Tocmai datorită acestui lucru, Guadagnino le oferă lui
Elio și Oliver spațiu să se găsească unul pe altul, fără să grăbească lucrurile
sau să transforme filmul în ceva care să îi pună pe bărbaţii cei mai bărbaţi pe
fugă. Da, primul sărut dintre personaje este nefericit, dar simți empatie,
înțelegând că îndrăgostindu-te de cineva și dezvăluind acest lucru poate fi o
experiență chiar ciudată. Iar primul sărut a fost, este şi va fi mereu un pic
ciudat. Există o frumusețe subtilă în a lăsa doi oameni să se găsească unul pe
altul fără să se forțeze lucrurile. Desigur, elementul cel mai izbitor în
dezvoltarea acestor două personaje este modul în care Guadagnino le permite să
crească și să devină conștienți de ei înșiși, în timp ce îi conduce lent unul
către celălalt, în mod natural.
In una din ultimele
scene din film în care tatăl lui Elio îi explică acestuia în timpul unei
conversații la miezul nopții de ce merită întotdeauna să se îndrăgostească,
performanța lui are potențialul de a egala monologul lui Robin Williams în
"Dead Poets Society". Mi-a rămas întipărită în minte acestă scenă
pentru că, în cele din urmă, sentimentele nu sunt despre a fi gay sau straight,
ci despre a-ţi permite să simţi iubire pentru altcineva și să fii vulnerabil.
M.
P.S. Pentru cei mai
pudibonzi, cea mai frapantă diferență dintre carte și film este modul în care a
fost tratat sexul. Cartea lui Aciman este foarte explicită și fără regrete cu
privire la aspectul fizic al relației lui Elio și Oliver; scena piersicii nu
este cea mai explicită din carte. Aşa, să fiu şi eu un pic „shady”.
