“The Life-Changing Magic of Not Giving a …”

Unul dintre cadourile de Crăciun a fost o carte: “The Life-Changing Magic of Not Giving a F**k”. Despre cum să nu îţi mai petreci timpul făcând lucruri pe care nu vrei să le faci cu oameni pe care nu îi placi. Incerc, încerc din răsputeri, dar reuşesc? Pentru că sunt înconjurată de o grămadă de Neanderthali care visează să termine  o facultate sau un master cu orice preţ. După cum ştim, un portofoliu de diplome obţinute doar pocnind din degete (dar se poate în sistemul nostru de învăţământ care produce o mulţime de “cercetători” de maculatură) va contribui la creşterea statutului în ochii necunoscătorilor şi le va permite să se uite cu o superioritate ucigătoare, de la înălţimea tronurilor construite pe minciună, furt şi şmecherii de prost gust. Deşi mărimea creierului lor nu e mai mare decât un vârf de ac. Şi aceea, plată şi netedă, ca o şosea bine făcută. Măcar e ceva realizat “profesionist”. Neted.  S-ar putea să fac o greşeală capitală scriind despre aceste lucruri, dar, ce să vezi, mi s-a făcut scârbă. De ce ar trebui să am de-a face cu nişte indivizi care nu au dat pe la şcoală nici măcar o singură dată? Dacă nu pentru altceva, măcar aşa, să o cunoască pe afurisita aia de engleză care nu vrea să îi primească în examen. Care, poate nu predă o materie importantă în ochii unor ignoranţi, dar, pe care pot să îi asigur că fără o limbă străină, azi, sunteţi MORTI! Legaţi de mâini şi de picioare. Asta, în cazul în care nu ne rezumăm doar la a posta pe FB înţelepciuni englezeşti. Dar ce se gândesc ei? Mai bine să o sune pe sora afurisitei decât să o cunoască pe ea şi să încerce să o convingă să le pună o vorbă bună! Asta îmi spune multe despre bărbăţia unora. Hmmm… Si eu sunt doar o purtătoare de tocuri! Ei ar trebui să ştie că sora afurisitei nici măcar nu o va întreba pe afurisită dacă îi primeşte în examen pentru că ştie cât de tare îi detestă afurisita pe aceşti academic wannabes şi va face o istericală. Iar afurisita preferă să vorbească despre câte-n lună şi stele cu sora ei şi nu despre tot felul de şefuţi cărora le lipseşte o hârtie de la dosarul pe care şi-l doresc impecabil şi năucitor pentru cei care nu cunosc cum stau trebuşoarele printre inteligentia locală. Si, uite, cum situaţia lor s-a înrăutăţit datorită prostiei pantagruelice, laşităţii şi disperării de a dovedi că avem “cunoştinţele” potrivite. 

Si, uite, cum eu, la rândul meu, stau şi mă minunez de ce până la terminarea liceului se pompează în copii cunoştinţe, ore în particular, profesorii au nişte pretenţii ca pentru viitori oameni de ştiinţă. Aceşti copii  care nu au copilărie, alergând ca nişte bezmetici între orele în particular, tot felul de activităţi, presaţi de pretenţiile şi aşteptările tuturor de a dovedi că POT. Iar eu, la universitate, ajung să am de-a face cu aceşti bipezi prostănaci cu creiere de găină care şi-au pierdut cotcodăceala. Să-mi explice şi mie cineva! Poate ar trebui să mă mut la maternitate, pentru că după cum evoluează lucrurile, am impresia, că, pe măsură ce îmbătrânesc, oamenii devin tot mai idioţi.

Si acum, pentru voi, cei care încercaţi să daţi de mine prin cele mai nepotrivite mijloace: nu o mai sunaţi pe sora mea, nu îmi scrieţi pe Facebook în privat (vă asigur că block e următorul pas), nu încercaţi să obţineţi numărul meu de telefon de la X, Y sau Z pentru că nu aveţi nicio şansă procedând astfel! Mă irită doar ideea de a comunica cu nişte anonimi neînsemnaţi. Aruncaţi o privire pe orar şi, sigur, mă găsiţi acolo, doar acolo unde sunt dispusă să comunic cu voi : la şcoală! Stiţi voi, complexul acela de clădiri de lângă cimitir, unde vom ajunge toţi, indiferent că voi veţi avea 10 diplome în plus! Dar mie nu îmi va păsa pentru că eu voi fi fericită purtând perechea preferată de stiletto! Uite, ce înseamnă să mai citeşti şi tu ceva pe lumea asta - “The Life-Changing Magic of Not Giving a F**k”!

M.

Dreptul de a fi diferit...

Cine eşti tu să îţi arogi dreptul de a-mi lua mie dreptul de a fi diferit? Cine eşti tu să dictezi cum trebuie să fiu? Cine eşti tu să îmi spui cum trebuie să mă îmbrac, să vorbesc sau să mă comport? Eşti un nimeni, o făptură minusculă, josnică şi revoltător de rea.

Intr-una din zilele de dinainte de fantasticele sărbători, eram la coadă într-un supermarket. In faţa mea erau două fete cu pielea negricioasă, de etnie rromă, care cumpăraseră o periuţă de dinţi şi un pachet de biscuiţi. Au înmânat cucoanei firoscoase de la casă o banconotă de 100 lei şi a început circul. Graţioasa de vârstă mijlocie a început să se răţoiască la cele două fete că nu are să le dea rest, de ce au pretenţii la rest când ele însele nu au bani mici şi că ele ştiu doar să cerşească. Una dintre cele două fete se îndepărtase jenată, în timp ce lumea stătea la coadă fără să zică nimic. Si nu m-am putut abţine. Nu m-am putut abţine! Mi s-a părut revoltătoare umilinţa la care au fost supuse cele două fete de o reprezentantă a rasei albe, pure, pristine şi veşnic corecte. Am întrebat-o dacă ar fi procedat la fel şi cu mine şi mi-a răspuns “Nu se pune!”. Adică cum nu se pune, cloşcă roşcată? Adică eu sunt mai altfel decât cele două? Prin ce? Nu respiră şi ele la fel ca mine? Nu simt şi ele la fel ca mine? Nu sunt şi ele fiinţe ca mine? Adică eu sunt mai specială pentru că am pielea mai albă şi am infinit mai multe oportunităţi decât cele două fete ostracizate? Cucoană patentată, poate ar fi trebuit să îţi spun că mă agresai vizual cu permanentul tău roşcat, ghearele ieftine strălucitoare şi lungi şi cu privirea de o răutate incredibilă! Dar cel mai mult m-ai agresat prin atitudinea pe care ai avut-o faţă de nişte semeni. Nişte semeni diferiţi. Da. Diferiţi. Dar tu te scalzi în hăul călduţ al ordinarului şi comunului, aşa că nu ai fi putut să mă înţelegi!

De ce este o crimă a fi diferit? De ce trebuie să fim toţi la fel? Cine sunt oamenii aceştia care dictează? Cine? David, clasa a II-a, e cuminte, învaţă, e educat, poartă uniformă, nu e obraznic şi nesimţit. Defectul lui este că are părul mai lung decât norma, iar doamnei nu îi place. Dar care este norma? Părul scurt, tuns milităreşte, că doar trebuie să dovedească că ce? Că e leneş şi nu se spală în fiecare zi pe cap? Că e mai uşor pentru părinţi? Că e la fel ca toată lumea? David e nepotul meu şi nu va fi NICIODATA LA FEL CA TOATA LUMEA! Eu nu am fost educată să fiu la fel, să copiez, să accept orice prostie, să mă supun, dând ca o oaie din cap, să nu am păreri şi idei proprii. Am fost crescută să fiu vocală, să fiu diferită şi îmi place acest lucru la nebunie.  Am fost crescută să accept diversitatea şi diferitul, să accept că oamenii diferiţi sunt interesanţi şi mult mai buni decât cei care ştiu doar să se supună normelor şi să îşi atingă scopurile acceptând lucruri de neacceptat şi pupând dosuri cât mai mari. 

De ce este atât de greşit să fii diferit? De ce trebuie să accepţi ce ţi se spune de către nu ştiu care învăţat fandosit? De ce nu ai voie să încerci, să experimentezi dacă ceea ce este  bine pentru majoritatea nu este bine pentru tine? De ce ar fi o greşeală să crezi în homeopatie şi medicina germanică când zeci de doctori fac coadă la cabinetele de homeopatie sau de celălalt tip? Pentru ei şi copiii lor. Pentru pacienţi există doar medicamente şi extirpare. De ce să nu încerci altceva când o nemernică îmbrăcată în alb îţi spune că vei muri de cancer, dar tu, totuşi, după atâţia ani eşti printre cei vii? După ce o jumătate de an ai fost ca paralizat, ţi-ai dat seama că există alternative. Multe. Altele decât cele sugerate de nişte ipocriţi. Cei care consideră că este bine doar cum procedează ei, cum gândesc ei, cum trăiesc ei.

Este dreptul tău de a fi diferit, de a încerca tot ce se poate, de a încerca diferitul şi de a nu te lăsa umilit şi călcat în picioare de nişte legiuitori autoproclamaţi. Obişnuiţii acestei lumi cumplit de obişnuite, lipsită de imaginaţie, de empatie, pasiune. Lipsită de iubire. Pentru că a accepta diferitul ţine de iubire. O mare iubire.

M.

Collateral Beauty...

Dragă tu,

Iţi scriu o scrisoare în care vreau să îţi povestesc despre frumuseţea ascunsă din fiecare zi. Vreau să vezi un film. “CollateralBeauty”. Poate nu este cel mai reuşit film al anului, nu aş putea spune că m-au impresionat actorii (Helen Mirren e excepţia), felul în care a fost filmat, iar unele scene, eu, personal, le-aş fi tăiat. Dar am avut o revelaţie, printre lacrimi (recunosc, am plâns jumătate din film), la început de an. Dacă ai impresia că viaţa ta este mizerabilă, du-te la cinema, iar la final, vei realiza că viaţa ta nu este urâtă deloc. E chiar frumoasă.

Când directorul unei agenţii de publicitate  din New York îşi pierde fetiţa, Olivia, datorită bolii îngrozitoare care începe cu litera “C”, decide să întrerupă orice legătură cu lumea. Prietenii săi devin din ce în ce mai îngrijoraţi şi încearcă cu disperare să ajungă la el, dar Howard (Will Smith) refuză orice contact. El caută răspunsuri, scriind scrisori Dragostei, Timpului și Morții. Mi se pare una dintre cele mai frumoase şi nebuneşti idei. Să scrii scrisori nu unor oameni, ci unor concepte. Si m-am întrebat dacă aş ajunge vreodată să scriu asemenea scrisori, ce le-aş spune celor trei constante ale vieţii noastre? Aşa cum spune Howard: “Suntem aici să relaţionăm. Dragostea, timpul, moartea. Toate aceste trei lucruri conectează fiecare fiinţă umană de pe pământ. Tânjim după dragoste, ne dorim mai mult timp şi ne temem de moarte.” 

I-aş scrie Timpului pentru că am nevoie de el, dar probabil că l-aş certa cumplit. E un grăbit, fuge mereu, în ultima vreme am senzaţia că şi-a mărit viteza, e nepăsător. Si eu sunt o grăbită dar nu pot să ţin pasul cu el. Imi cere prea mult, prea repede şi este prea neiertător. Nu îmi place Timpul pentru că, uneori, aş vrea să îngheţe, în momentele acelea, ale noastre, dar îl înţeleg. Işi face şi el treaba, deşi, la un moment dat, în film, Timpul spune că totul este în capul nostru, din ianuarie până în decembrie, de la miezul noţii până dimineaţa. Timpul nu este promis, este doar o clipire, o amintire, o dorinţă, un dar. Si, după cum se dovedeşte, Moartea este mult mai vitală decât Timpul. Morţii nu i-aş scrie, ci, în schimb, i-aş trimite o poză cu un domino lung lung, infinit (aş vrea) şi spiralat, ca cele pe care le face Howard în film. Nu cred că aş putea să îi spun ceva, de frică să nu o supăr, deşi ştiu că într-o zi o voi cunoaşte şi nu va fi bătrânica simpatică din film. Dar, Helen Mirren, mi-ar place să fii tu, în pantaloni de piele şi cu unghiile albastre.

Nu i-aş scrie Dragostei pentru că este singura “de ce”, este motivul pentru tot şi nimic, este peste tot, în fericire şi suferinţă şi eu am acceptat acest lucru. Nu mai am nimic să îi spun acum, dar, poate mă răzgândesc într-o zi.

Du-te să vezi filmul şi, poate, vei vrea să scrii şi tu scrisori. Să scrii universului şi stelelor, să le rogi, să le cerţi, să le iubeşti, să descoperi frumuseţea “colaterală” a fiecărei zile. Este acolo, crede-mă. Trebuie doar să o vezi.

M.