Traducerea cea trădătoare…

Gabriel Garcia Marquez spunea odată că “[a] traduce este forma cea mai profundă de a citi.” Dar cred că postarea de faţă se mulează mai bine pe ce spunea surata Miţa lui Caragiale: “Eu i-am declarat că omul cu traducerea este acela care mă traduce şi pe mine, amantul meu, fidelul meu amant, căruia eu (obidită) i-am fost întotdeauna fidea.” Ambiguu, dar clar. Unul dintre filmele mele preferate este “Lost in Translation” al Sophiei Coppola, titlu care descrie perfect anumite “prinţese” traducătoare şi interprete, absolvente ale Facultăţii de Litere, de aici şi de peste tot. Sunt şi nişte prinţişori pe acolo, dar, în general, ei sunt nişte delicaţi şi sensibili să mă iau de ei şi nu aş vrea ca ei să “kick the bucket”, bieţii, dragii de ei.

Ce m-a determinat să scriu acest post au fost câteva traduceri aberante care mi-au biciuit irisul şi conca auriculară în doar două zile. “Your interpretation is, at best, unique” (Jeff Cohen)…ar putea caracteriza o postare de-a unei prietene, Ioana care prezenta, tristă şi revoltată,  traducerea tâmpă, din rusă în română, descoperită într-o carte: “sticle de plastic pălite”.  Auzi: “sticle de plastic pălite”! Cum arată sticlele astea? Chiar există? I-aş sugera persoanei care a tradus cartea să-l citească pe Walter Benjamin şi să ia aminte: “It is the task of the translator to release in his own language that pure language that is under the spell of another, to liberate the language imprisoned in a work in his re-creation of that work.” Nu voi traduce citatul în română ca să poată simţi pe deplin adâncimea cugetării.

“There are no facts, only interpretations”…zicea bietul  Nietzche. Si am văzut “Daneza” (The Danish Girl). Când unul dintre personaje, care apropo, este femeie, spune “I have my period”, traducătoarea, căci este vorba de o EA şi nu un el, consideră înţelept să traducă cu “Am perioadele mele.” Chiar aşa? Se vede că înţelege foarte bine psihologia feminină, cu “perioade” proaste şi “perioade” bune, dar aici este vorba de fiziologia feminină, iar personajele erau tocmai angrenate într-un dialog despre neputinţa/eşecul de a procrea. Evrika! Ce să mai spun? Nimic. Period. Aici înseamnă “punct”. Sau “full stop”. Poate aşa pricepe şi ea ce înseamnă “period” pe lângă toate celelalte sensuri. Poate are şi ea perioadele ei. Probabil, la fel ca în cazul personajului respectiv, era “perioada” proastă când ai tradus.

A treia întâlnire a fost cu pronunţia proastă, scrijelitoare care aproape m-a făcut să simt cum un fierăstrău trece peste urechile mele, trompa lui Eustachio fiind prea şocată să îşi joace rolul iar eu şi mai şocată de altitudinea aberaţiilor. După decernarea Globurilor de Aur, un reporter de la un canal românesc (reporter trimis la Los Angeles datorită abilităţii de a vorbi limba engleză, presupun) a declarat mândru că filmul câştigător a fost “di revinănt”, iar unul dintre câştigători a fost “met demon”. Yuhuu! Adică, “The Revenant” (/ðə/ /ˈɹɛvənənt/ - pe înţelesul tău “dă revănănt”, cu toate că ar trebui să scoţi limbuţa printre dinţişori când pronunţi “/ðə/”. Si nu pronunţa “/ði/” în faţa unui cuvânt care începe cu o consoană. “R” este consoană. RRRRR. Iar Matt Damon se pronunţă “/mæt//ˈdeɪmən/” – pe înţelesul tău “met deimăn”. Ai înţeles? Si nu este nici demon, nici diavol. Este doar un actor cu un nume comun.

Si de ce ar fi de vină prinţesele de la litere? Dragele de ele…nişte silfide preţioase, delicioase, sensibile, minunate, traducătoare trădătoare, interprete interpretabile, vânate de majoritatea purtătorilor de nădragi pentru sofisticăreala, mâţâiala şi acel “je ne sai quoi” fals, în cele mai multe dintre cazuri. Jumătate dintre studentele şi apoi absolventele de litere nu ar trebui să fie acolo. Dar pentru că dădăceala universitară a devenit această activitate mai grea decât cultivatul unui pământ sterp, toate graţiile delicate care nu ştiu ce să facă după absolvirea liceului se îndreaptă spre litere, fără să ştie vreo limbă străină (li se garantează că vor învăţa o ‘limbă’ în facultate), fără niciun examen, fără să le placă să citească şi fără să aibă habar de cultura şi civilizaţia vreunei ţări, doar unduindu­-şi nurii şi farmecele, trăind cu speranţa că vor deveni muzele vreunui poet pletos, lovit de lipsa de inspiraţie şi vor fi imortalizate ca nişte Diane. Dar cred că, în sinea lor, ar prefera, totuşi, un Porsche că doar trăim în capitalism. La terminarea facultăţii, devin profesoare, traducătoare şi interprete, multe dintre ele lipsite de har, de pasiune, de interes. Si mă întreb de ce lui David, care are 7 ani, nu îi place profesoara de engleză de la şcoală. Profesoara e tânără şi drăguţă, dar e plictisită de viaţă şi agasată de plozi. Darling, ştii că ai putea să îi faci pe pici să îţi mănânce din palmă? Dar atâta timp cât tu le vei da doar să copieze în virtutea inerţiei versuri de pe tablă timp de o oră, iar tu te plictiseşti la catedră, nu te aştepta să te placă. Au 7 ani şi nu ştiu să scrie “w” şi “y”. Iar tu în loc să vorbeşti, să cânţi şi să te joci cu ei, stai îmbufnată la catedră şi când ai chef mai repetaţi şi voi animalele în engleză. Monkey business, într-adevăr.

In celălalt caz, traducătoarele care practică nişte preţuri de nimic (oare pentru ce e bun  Google Translate???) sunt angajate de toţi, începând cu edituri şi terminând cu televiziuni. Mă gândesc la bietul autor şi întregul proces de creaţie care sunt măcelăriţi cu cruzime în 2 secunde de prostia, incultura şi incompetenţa unui traducător. Apoi, mă gândesc la amărâtul de cititor care a cumpărat cartea (care nu e ieftină) şi care are parte de suprize groteşti. Ar trebui să mă gândesc la editor şi toţi ceilalţi cuprinşi în acest lanţ al producerii cărţii respective, dar deocamdată nu vreau. De ce? Pentru că în cazul lor vorbim de reducerea cheltuielilor la minim şi dacă au cu cine, de ce nu? Doar asta e piaţa, nu?

Ceea ce este trist este faptul că toţi vorbim o limbă străină, toţi suntem la nivelul C2, toţi suntem nişte descurcăreţi, de fapt. Aş putea să accept această aserţiune, de descurcăreală, dar nu pot să accept că nişte absolvenţi de litere (vreau să cred că aceşti absolvenţi sunt speciali, deosebiţi, artişti, pasionaţi şi pasionali, ciudăţei şi sofisticaţi în sensul bun) să fie atât de superficiali, nepăsători, inculţi, prostănaci, atât de goi şi depăşiţi. Faptul că l-aţi citit pe Coelho şi pe Veronica lui nu spune nimic. Coelho nu este Eminescu, iar Veronica noastră a fost mult mai “prăpădită”. Trebuie să citiţi mult mai mult şi să învăţaţi. MEREU. Tot timpul. Trebuie să citiţi. Cărţi. Toată viaţa. Dacă aţi ales această meserie, asumaţi-vă tot. Este vorba de asumare, la urma urmei. Si eu îmi asum această postare, în calitate de absolventă de litere, ca surată a voastră. Dar eu îmi doresc să fiu în acelaşi grup cu Antoaneta Ralian (l-a tradus pe Henry Miller ceea ce nu e de colea) şi Irina Margareta Nistor, femeia cu vocea tenebroasă, dar care traduce şi pronunţă impecabil.

M.

P.S. “To kick the bucket” nu înseamnă să loveşti găleata, ci să dai colţul. Just bitchin’…

Tapta sau in vino veritas...

Un început de an mai mult decât funky! Pfuuu….veritas veritate

O seară chill s-a terminat cu nişte nervi creţi şi nişte frustrări crunte datorită neruşinării, plictiselii, lipsei de profesionalism şi tot ce vreţi voi a gazelelor care servesc în Tapta. Aveam o părere relativ bună despre local (nu îl voi numi crâşmă că nu e cazul), dar în acest moment aş dori nişte scuze şi nişte plecăciuni spre papucii mei încât să vă ajungă pe tot anul.

Atmosfera a fost drăguţică la inceput. Când am ajuns totul era rezervat, aşa că soluţia a fost să stăm la geam sau la bar. Ok. Primul lucru dezagreabil – lipsa cuierului. Acum, gândiţi-vă şi voi. E iarnă.  Sigur nu pot ieşi în flip-flops şi costum de baie. Am nevoie de haine. In lipsa cuierului mi-am agăţat haina de spătarul scaunului care nu are spătar pentru aşa ceva. Am măturat podelele de vreo două ori, dar, na, am contribuit şi eu la curăţenia localului. Am apăsat ignore. După aceea fetele gazelele şi-au luat paltoanele şi au început să care mese şi scaune dintr-o altă încăpere, probabil pentru cei care au avut mai multă minte şi au rezervat. Drăguţ. Mai mult decât drăguţ. Apoi muzica în surdină a prins curaj şi ne-am trezit că vorbim cam tare ca să ne înţelegem. Deja totul era mai mult decât drăguţ. Dar am ignorat….până a venit nota de plată!

Nota de plată era un bileţel creţ care arăta o sumă incredibil de mare pentru nişte pahare de vin. Ce săreau în ochi erau sumele diferite pentru fiecare pahar, deşi, cică, am consumat acelaşi vin. Adică un pahar era la un moment dat 26 de lei, iar altul 12 lei. Iar când am cerut nişte explicaţii privind suma pantagruelică precum şi diferenţele de preţ, ni s-a răspuns că “aşa erau desfăcute sticlele”. In această ordine. O fi fost aleatorie? Aţi tras la sorţi? Poate că ar fi trebuit să mă întrebaţi dacă vreau să beau vin de 26 lei paharul sau 12 lei paharul. In schimb aţi decis voi ce mi se potriveşte cel mai bine. 26 la început şi 12 la final. Spre final, mai oboseşte  lumea, nu? E adevărat că paharul de 12 lei era mai acru, dar, spre final, mi se acrise deja şi nu am acordat importanţă.

Să înţeleg că la început ni s-a adus un pahar de vin de 26 de lei dintr-o sticlă care costa cât? Darlings, sunt convinsă că vinul nu era de 200 de ani şi nici din crama lui Zorro, aşa că 26 de lei nu justifică nimic. Si ştiţi ceva? Nici măcar nu a fost un vin care să mă ridice pe culmile extazului!

Mai vreţi să enumăr chestiuţe? Se fuma în local, deşi nu ar fi trebuit. Nu ştiţi limba engleză, deşi ar fi trebuit. Nu întrebaţi dacă clientul plăteşte[caş], ci [kæʃ] că doar nu merge să mulgă oaia. Nu aveţi o uniformă drăguţă care să vă facă speciale (la 26 de lei paharul vreau altceva decât bluză tricotată şi pantofi sport) şi vă să scoată din banal şi m-aţi lăsat să aştept în faţa paharului gol prea mult timp. Si eu nu sunt obişnuită să aştept după nimeni! Iar când mi l-aţi adus, paharul adică, acesta era ud, cu picuri de apă pe pereţi. Probabil l-aţi clătit doar la robinet. Iar eu am plătit 26 de lei pentru un pahar ud! Şi sunt CLIENT! Trebuie să mă satisfaceţi pentru că eu cheltui bani ca voi să vă luaţi salariul, să vă meritaţi bacşişurile, pentru ca şeful vostru să facă bani, iar afacerii voastre să îi meargă bine. Ei, uite, nu mai am chef! Dacă vă calc pragul, ar trebui să îmi fiţi recunoscătoare şi să vă comportaţi ca şi cu un bulgăre de pulbere fină. Inţelegeţi? Pentru că eu am pretenţii şi, mai ales, pentru că VOI aveţi pretenţii de local mai acătării. Iar cei care sunt de acord să plătească ca nişte chiori şi să accepte tacit tot sunt nişte blegomani şi snobi care se prefac că totul e OK. Nu e OK. Chiar deloc. In schimb, staţi şi vă uitaţi inerţi. Iar tu, cea care mă serveşti, întreabă-mă. Vorbeşte cu mine! Comunică! Stii că noi suntem într-o relaţie? Client-prestator de servicii. Respectă-mă! Cred că am foarte multe drepturi în calitate de partener al acestei relaţii pe care tu se pare că nu o pricepi!

Probabil că voi fi criticată din nou de unii “amici” care mi-au sugerat la un moment dat să mă mut într-un oraş “mai huge” dacă emit pretenţii mai sus de piciorul broaştei.  In această ipostază, de vorbăreaţă (nu voi spune blogger să nu ofensez), îmi asum criticile constructive/neconstructive, dar refuz să nu am pretenţii şi aşteptări când totul se întâmplă pe banii mei, în timpul meu şi cu persoana mea. Atâta timp cât oamenii se vor mulţumi cu puţin, cu servicii proaste, minime (de exemplu, niciodată nu am primit ceva din partea casei – o măslină, un biscuit sau o felie de lămâie fără să trebuiască să plătesc. Du-te şi bea un ceai la RA şi vei plăti şi felia de lămâie. Bineînţeles, acest gest ar duce afacerea direct în faliment în viziunea “afaceriştilor” respectivi fără să se gândească că un client mulţumit ar mai aduce alţi 3 clienţi) lucrurile nu se vor îndrepta şi unii clienţi vor fi consideraţi “dificili” şi greu de mulţumit. Dar la urma urmei, de ce să nu am pretenţii? De ce să nu fiu dificilă când e vorba de mine, de sănătatea mea şi de buna mea dispoziţie? Este chiar atât de greşit? Ar trebui să mă simt bine doar că merg într-un loc unde merge aşa zisa “lume bună” şi atât? Mda…probabil voi vontinua să merg “dincolo”, să nu mai contribui la PIB-ul acestei ţări, să mă simt bine dincolo servită de români care acolo nu crâcnesc, ci zâmbesc, să mă bucur de compania celuilalt fără să trebuiască să îi scriu mesaje din cauza muzicii care urlă şi nu ne mai putem auzi, să văd oameni absolut obişnuiţi şi care, da, au pretenţii şi sunt dificili.

Nu rămâne decât să vă ridic osanale pentru a doua zi memorabilă din 2016 şi să mă gândesc cu groază că posibilităţile de a petrece o seară decentă, nu fantasică, doar decentă, dispar în aburii groteşti ai goanei după profit şi ai lipsei de respect faţă de cel care ar trebui să fie stăpânul vostru – CLIENTUL.

In vino veritas! Într-adevăr!

M.

La mulţi ani…

Este 31 decembrie noaptea, târziu şi nu pot să închid ochii. Mă gândesc că ar trebui să îmi pun o dorinţă, ca toată lumea, dar îmi dau seama că, de fapt, dorinţele mele sunt visurile mele. Visurile mele nerostite, neauzite, necuvântate. Visurile mele secrete, neînţelese, nepătrunse, nepătate, neatinse de realitatea îngheţată din jur. Visurile mele sunt calde şi prietenoase, aici şi, totuşi, atât de departe. Visurile mele sunt ca nişte steluţe pe cerul îngheţat, păzite de luna mare şi rotundă pe care acum o văd prin geam. Sunt beculeţele care pâlpâie în acest decembrie fără zăpadă, visuri albe, visuri tremurătoare în atmosfera neclintită a acestui sfârşit de an. Visurile mele sunt aici, lângă mine, umane, vii, însufleţite, pătrunzătoare, puternice, strălucitoare. Visurile mele sunt sforile cu care se joacă un păpuşar ghiduş, un actor magic al cărui nume este viaţa. Viaţa mea. Iar dacă aş înceta să visez, acest păpuşar, acest copil frumos ar fi copleşit de tristeţe şi deznădejde pentru că i-aş fura jucăriile preferate.  Si trebuie să merg mai departe, să visez, să visez mai mult, să iubesc mai mult, să îmi ascult inima, să simt mai mult. Să mă gândesc la lucruri, să zâmbesc mai mult, să vreau să mă schimb, un pic, pe mine şi cu mine, să îmi dau seama cu adevărat cât este de importantă sinceritatea în recunoaşterea lucrurilor de care mi-e frică.  Să recitesc “Micul Prinţ”, cartea care m-a învăţat să visez.

<”Iată care-i secretul meu, un secret foarte simplu: Limpede nu vezi decât cu inima. Ceea ce este esențial este invizibil pentru ochi.”
”Ceea ce este esențial este invizibil pentru ochi...”, repetă micul prinţ,  ca să fie sigur că va ţine minte.
”E timpul pe care l-ai pierdut pentru trandafirul tău, care face ca trandafirul tău să fie atât de important.”
”E timpul pe care l-am pierdut pentru trandafirul meu…”, spuse micul prinţ,  ca să fie sigur că va ţine minte.
”Oamenii au uitat acest adevăr”, zise vulpea. ”Tu, însă, nu trebuie să îl uiţi. Devii responsabil, pentru totdeauna, pentru ceea ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător pentru trandafirul tău...”
”Eu sunt răspunzător pentru trandafirul meu...”, repetă după ea micul prinţ, ca să fie sigur că va ţine minte.> (MICUL PRINŢ, de Antoine de Saint-Exupery)

La mulţi ani!

M.