Facebook, acest rău necesar…

Nu am folosit Facebook timp de o săptămână şi o zi. O săptămână pare o picătură dintr-un pahar cu apă, dar pentru mine e mult. Cum ar zice Gwyneth Paltrow şi Chris Martin şi lumea a râs, a fost un fel de “conscious uncoupling”.  Goopppppppppppp.  Aş putea să folosesc cu succes perechea “coupling/uncoupling” pentru că Facebook devenise acest partener obsedant, obsedat, răutăcios, adictiv, pervers, părtinitor, necredincios şi aducător de tristeţe şi venin. Ca o pereche pe moarte. Aşa că am decis să răresc întâlnirile mele cu el şi să îl consider doar “a friend with (certain) benefits”. Un fel de răspuns pentru cei care au devenit “prea” curioşi în legătură cu decizia mea.

In această săptămână am aflat multe despre mine. Poate că se aplică şi în cazul altora, dar voi vorbi despre mine. Poate că e un moment stânjenitor de sincer, dar trebuie să admit că nu am fost foarte încântată de descoperirile mele.

Devenisem o facebookeristă. Dependentă. Am realizat că primul lucru pe care îl făceam dimineaţa era să verific Facebook-ul. Cu religiozitate. In pat, în baie, în parc cu câinele, la micul dejun, indiferent de loc, Facebook era un “bună dimineaţa”! Iar acest periplu continua pe parcursul întregii zile. Nu mai vorbeam la telefon, ci trimiteam mesaje pe Facebook. Urmăream wall-ul. Si tot aşa. Si m-am îngrozit. M-am întrebat cât de tare mă interesează postările tuturor.  S-ar putea să îmi supăr “prietenii” de pe Facebook acum, dar am descoperit, nu fără uimire, că mă interesează un număr infim de postări ale prietenilor mei. Ce aflam în fiecare zi? Cine a născut, cine a murit, cine a fost la manichiură, cine şi-a vopsit sau tuns pleata, cine a mai făcut bot/botic, cine s-a măritat/însurat, cine a rămas singur/singură, cine a copiat un citat de înţelept, ce a mai postat Otravă, ce costume de baie se poartă anul acesta, Arsenie Boca pe wallurile tuturor “pristinilor” (într-un acces comercial de prost gust), ce a mai făcut Bolojan, ce s-a mai spart, ce s-a mai dărâmat, cine se simţea perfect/mizerabil/trist/fantastic/obosit etc. Mda…ei bine, mai aflam tot felul de lucruri prezentate părtinitor şi deloc obiectiv de către persoane care în viaţa reală acţionează tocmai pe dos decât ceea împărtăşesc de obicei pe FB.

Apoi este vorba despre este acel amărât de butonel pe nume “like”. Mi-am dat seama că nu mai ştiam când să “like” ceva sau nu. Pentru că acel simplu “like” poate stârni atât de multă suferinţă şi dezamăgire. Să fiu supărată că cineva a dat like altcuiva pe care eu îl detest? Să fiu jignită că cineva postează poze cretinoide? Să fiu amărâtă că un insensibil refuză să dea like? Să fiu extaziată că cineva dă like-uri cu duiumul? Am prieteni care au divorţat, acum s-au recăsătorit. Cu alţii. Si arată chiar bine în noile ipostaze. Să dau like sau nu? Ii jignesc cumva? Se supără celălalt? Ii trădez? Să dau like doar pentru că trebuie? Să dau like doar pentru că acum intră în “fişa postului”? Pentru că Facebook poate deveni acest 24/7 job care te ţine conectat şi interesat de această viaţă virtuală falsă, lipsită de emoţii şi ceva palpabil. Totul e acolo, în aer, suspendat şi ireal.

Si vine şi telefonul. Fără el sunt moartă. Ce cuvinte! Aşa credeam. Fals fals fals. In ultima săptămână l-am folosit doar pentru a vorbi. Atât. Si bateria a ţinut mult. Ce descoperire! Mă credeam pierdută şi ruptă de lume dacă nu aveam WI-FI, dacă nu luam telefonul peste tot, inclusiv în baie sau când plimbam câinele. Doar să verific constant ce se mai întâmpla pe FB. Si Doamne fereşte să nu am WI-FI la vreun hotel. Sigur hotelul era imediat de cea mai proastă calitate iar Italia sau o altă ţară unde WI-FI nu e pe toate gardurile e o adunătură de cărpănoşi.

De ce m-a scutit această săptămână de FB rehab?

De postări despre simţăminte şi rânjete “perfecte” în timp ce eu mă simţeam ca naiba. Dar a fost un prilej să îmi dau seama că igiena orală nu e prietena tuturor şi am fost tentată să le dau numărul de telefon al unui medic stomatolog, să îi împrietenească.  Igiena cu rânjetul. Stiu, răutăcios şi imperfect, dar eu nu mă simt perfect. Botoase şi bosumflate, în diverse culori, rujate, sprâncenate, tatuaje horror, funduri şi celulită, ştranduri şi piele, copii în pielea goală, poze lângă sobe, uşi, în baie sau în WC-ul (nu pot să o numesc încăperea în care îţi pudrezi nasul că nu e) vreunui mall sau club, macrameuri, Răpirea din Serai pe fundal, sâni şi burţi, bărbi şi mustăţi, piţipoance şi cocalari, penibili şi penibile, “actori” proşti şi “actori” buni. Folosirea extenuantă a degetului, scrolling mereu şi mereu. Capul veşnic aplecat asupra ecranului telefonului. Căutarea unei noi poze “cool”, mai “cool”, cea mai “cool”. Tristeţe, dezamăgire, furie, oh, atât de multă furie şi frustrare.

Acum pot să spun că a fost o săptămână aproape perfectă. Greu la început, dar am redescoperit lucruri pe care le făceam înainte ca Facebook să îmi răpească acest timp preţios, nu doar pentru mine dar şi pentru mine şi prietenii mei. Reali. Si e vorba de mult timp. Prea mult. Bineînţeles că am refuzat să mă recunosc în această ipostază. Cine? Eu? Nu se poate. Ei uite, se poate! Mi-am dat seama că stăteam cu telefonul pe masă, că eram puţin atentă la conversaţie şi mult mai atentă la beep-ul telefonului, că nu aveam respect faţă de propria persoană, încercând să arăt la fel sau mai bine, în poze, decât altcineva, că eram vanitoasă, că eram invidioasă, că eram DEPENDENTĂ de această platformă prietenă cu photoshopul, că urmăream anumite persoane şi postări care nu îmi făceau bine, persoane inferioare mie din multe puncte de vedere dar pe care le ridicasem la rang de “importanţi”, că aveam această impresie falsă că vaaai ce iubită sunt datorită unor sute de like-uri, de multe ori, incerte, că devenisem superficială citind doar frânturi de articole, că îmi petreceam timpul pe Facebook. Mda…îmi petreceam timpul pe Facebook. Si mi-am zis că ar trebui să “face” această problemă. Si asta am şi făcut. Mi-am “booked” o săptămână de Facebook free în spaţiul meu propriu şi personal. Fără all inclusive.

Totuşi, de ce scriu pe Facebook? Poate că sunt ipocrită, dar trebuie să accept faptul că Facebook este acest instrument puternic, aproape imbatabil, de comunicare şi promovare. Si eu trebuie să comunic. E vorba de această nevoie majoră a mea. Dar eu sunt un OM, cred cu tărie în această calitate a mea (numiţi-o lipsă de modestie, cum vreţi) şi niciodată nu mă voi lăsa învinsă de acest roboţel al cărui nume începe cu proverbiala literă “F”, care te acaparează cu zâmbetele lui ademenitoare şi refuzul de a avea un buton “dislike”. Political correctness se spune. Dar măcar are “block”. Si e bine. Si Pământul încă se învârte în jurul Soarelui, şi niciun tsunami nu a avut loc în viaţa mea dacă nu am folosit Facebook . Si am de gând să urmez aceste cure de detoxifiere (că oricum sunt la modă), dar vor fi curele mele de defeisbukăreală. Si mai am de gând să stau cu capul ridicat. Si să nu îl plec niciodată, pentru nimeni şi nimic.

M.

...

“Dragostea este o bătălie pierdută dinainte.” Frederic Beigbeder. Controversat, dar atât de adevărat şi de crud.  De ce? Oare de ce? Pentru că ne îndrăgostim prosteşte, căutând cu tot dinadinsul să fim compatibili cu incompatibilii, dorind cu ardoare un strop de stabilitate şi totuşi…Nu ştim ce vrem, înşelăm, minţim, umilim, ne simţim umiliţi, singuri, de multe ori singuri în doi. Aflăm tot, chiar dacă nu este sănătos, de pe Facebook, ce-i place, ce nu-i place, vorbim prea mult pe Facebook, ne împrietenim şi ne iubim atât de mult pe Facebook, postăm poze “cool” doar doar. Dragostea a devenit această activitate banală, postată şi urlată pe toate canalele, fără sentimente şi fără niciun Dumnezeu. Si rănim. Rănim cu bună ştiinţă, fără să ne gândim la celălalt, la ce simte sau cum suferă. Doar e parte din trecut iar viaţa merge înainte, spre alte cuceriri, abordări şi aşa zise iubiri. Si este atât de umilitor şi greu de înghiţit când te trezeşti singur în faţa unor persoane pe care nu le cunosti şi nici nu vrei să le cunoşti, care, cică, te cunosc şi ştiu ce vrei tu. Si nu e aşa. Nu ştiu, de fapt, nimic. Si ţi se spune ca tu trebuie să ai răbdare, să fii calm şi înţelegător. Inţelegător al unei lumi care te-a dezamăgit cumplit, al unei lumi contemporane avide după statut şi “prieteni” potenţi, al unei lumi nepăsătoare şi rele. Dar răutatea şi indiferenţa ucid, această indiferenţă care face ravagii în suflete şi îşi lasă amprenta mizerabilă asupra ta, această indiferenţă asemenea unui toc de pantof care îti străpunge viaţa. Tu, care ai crezut în ceva, eşti acum în postura în care nu mai crezi în nimic şi în nimeni, nu simţi nimic decât ură, o ură cumplită care îţi macină sufletul. Si vrei să scapi, să fugi, să nu îi mai vezi, să nu mai auzi de ei. De ei, ei care te-au răscolit şi te-au folosit. Si nu le mai pasă. Deloc. Aşa simţi acum. Si vrei să urli, să urli la cei care au trivializat acel ceva care pentru tine a însemnat atât de mult. S-ar putea să greşeşti, dar ai o scuză pentru că suferi. Beigbeder spunea că “dragostea durează trei ani”. Dar asta a fost demult. Acum durează mult mai puţin. O secundă care dispare în neant, fără să ţină seama de dăruirea şi iubirea ta. O secundă amăgitoare care naşte luni de chin şi suferinţă, amintiri îmbălsămate în mizeria din prezent, în acest “coolness” de bon ton care dă bine.

Il citeşti pe Otravă dar nu te linişteşti şi nici nu mai crezi. Realizezi că sunt vorbe aruncate pe “wall”, care aduc mii de like-uri. Ti se spune să nu regreţi, dar regretul este acolo, ascuns după uşă, ademenindu-te cu miasmele lui înşelătoare. Si mai ai puţin şi deschizi uşa. Totul este alandala. Dar l-ai citit pe Camus - “Să dăruiești totul, să sacrifici totul fără speranță de răsplată: asta înseamnă iubire.”  - şi refuzi să deschizi uşa. Si poate te vei simţi mai bine ştiind că TU AI IUBIT cu adevărat.

M.

AFERIM! şi alte poveşti “sălbatice”…

Iuhuuuu!!! Mi-a plăcut, plăcut, plăcut! Caravana TIFF a început cu stângul vineri seara când căderea spectaculoasă a panoului a făcut înconjurul oraşului, dar finalul a fost perfect. Si mai vreau asemenea evenimente, cu oameni frumoşi, cu oameni normali, cu pături, cu scaune, cu perne şi cu mult bun simţ, cu stele care par mai multe şi mai mari, cu vânticel, cu paie, cu fluturi de noapte …

Am înfulecat nachos cu mult sos (Of, Lord’s, sunteţi cei mai buni!), am stat pe pătură, m-au ciugulit la propriu ţânţarii şi gâzele (sunt eu o delicioasă, sic), mi-au amorţit picioarele, m-a durut spatele, nu-mi mai simţeam palmele de la prea mult proptit dar, vai, a fost SAVUROS! Tot!

"Aferim” înseamnă “bravo” şi este originar din limba turcă. Am vrut să văd “Aferim!” de multă vreme. Nu îi ştiam pe actorii din rolurile principale, dar i-am descoperit acum şi sunt minunaţi şi atât de….uuuuh! Iar dialogurile – spumoase, autentice, fără ascunzişuri şi pe şleau: cuvinţele care, în general mă fac să roşesc, dar “Aferim!” a fost unul dintre puţinele filme româneşti în care folosirea acestor apelative ale anatomiei umane nu mi s-a părut nelalocul ei.  Dimpotrivă, cred că au fost folosite inteligent şi justificat. Iar traducerea în limba engleză…oh, originală: “Fuck prettiness!”

Este un film alb-negru. Este un film crud despre condiţia ţiganilor, despre sclavie, despre umanitate sau lipsa ei, despre viaţă, despre misoginism, xenofobie, rasism. Tiganii sunt vai de mama lor, săraci, jegoşi, amărâţi, plângăcioşi, fricoşi şi “ciori”. Cam ca şi în zilele noastre. Iar boierii! Jegoşi, răi, cătrăniţi, fără suflet şi haini. Tot cam ca şi în zilele noastre. Zapciul, interpretat magistral de Teodor Corban, are apetit pentru aforisme, cuvinte de duh şi înjurături. Ca un poliţai contemporan! Iar “popa în fustă”, “10 ani de nenorociri” (Alexandru Bindea) este …nu găsesc cuvântul… perfect! Savuros! Intr- un război personal cu lumea, înjură ca la uşa cortului, pomeneşte dracii în acelaşi context cu aghiazma,  blagosloveşte toate naţiile pământului, pentru care evreii nu sunt oameni, ţiganii sunt pe pământ să mănânce bătaie, doar românii fiind cei mai de seamă, iubitori şi cu frică de cel de sus. Aidoma prea cuvioşilor din prezent. Ah…iar traficul este infernal! Da. Chiar şi în acest film traficul este infernal. Dar între trăsuri! Iar în trafic se înjură la fel ca pe şoselele noastre. Cine e mare, e tare! Concluzia: nu prea ne-am schimbat de atunci. O tempora o mores! Dar România a rămas aceeaşi ţară frumoasă (peiajele din film sunt superbe).

Seara s-a încheiat cu “Relatos salvajes”/ “Wild Tales”, o serie de scurt metraje unde mânuţa lui Almodovar a făcut minuni. Magice. Am râs muuuult, cu poftă aşa cum nu am râs de mult timp. “Crime pasionale”, o nuntă care merită toţi banii (inclusiv cei din plic), şoferi “mortali”, Gabriel Pasternak, serviciul parcări, tot ce vrei, toate aceste elemente ale unei contemporaneităţi normal de anormale, unde linia dintre civilizaţie şi barbarism este aproape invizibilă. Dar ce-mi place să-i văd pierzându-şi controlul atât de delicios.

Si am adormit în îmbrăţişările tandre ale acestei seri înstelate.

AFERIM!

M.
Sursa foto: Andreea Bot

Biciclişti, mămici, tătici, bunici, câini, parcuri şi terase…

Cred că e un melanj perfect. Dacă tot se vorbeşte de “biciclişti imbecili”, să vă spun şi nemulţumirile mele:

1.      De ce e lumea atât de revoltată împotriva bicicliştilor din urbe? Recunosc că unii dintre ei fac pe bicicliştii doar aşa de trend, dar… Cam pe unde să circule având în vedere că în acest oraş în top 5 pistele de biciclete sunt alandala construite (vezi - http://pierdutaprintrecuvinte.blogspot.ro/2015/03/biciclisti-si-bicicliste-uniti-va.html)? Ei chiar nu au drepturi? Si ei reprezintă o categorie în traffc şi de multe ori trebuie să se descurce cum pot. Si nu uitaţi incidentul de acum câteva săptămâni când bicicletele din faţa Parcului 1 Decembrie au fost aruncate pe şinele de tramvai. Halal cetăţeni model! Mda..la fel cum au smuls florile din faţa unei florării.

2.      De ce se vorbeşte despre mămici, tătici şi bunici revoltaţi? Eu sunt revoltată că aceste modele pentru odraslele lor nu ştiu să îşi înveţe progeniturile că există REGULI. Da, de la o vârstă mică. Că nu ai voie să smulgi flori (dar copilul e precoce şi are abilităţi extraordinare…la smuls), că nu ai voie să arunci hârtii pe jos, că nu ai voie să dai în animale, că nu ai voie să scuipi, că nu ai voie să mergi peste tot, că nu ai voie să distrugi leagănele din parc, că nu ai voie să fii pe terasă sau la nuntă după 10 seara, poluând fonic. La ora aceea copiii ar trebui să fie în pat, ascultând o poveste şi nu frecând vreo tabletă pe vreun scaun pe pietonală sau cârâind că mor de somn. Dar mami mai vrea să stea şi ea la lumina lunii să ne arate noua pereche de silicoane şi noul tatuaj. “Aşa mami!”

3.      De ce se vorbeşte despre atâtea interdicţii legate de parcuri? Parcurile noastre seamănă cu nişte zone abandonate pentru că în timpul zilei vei vedea pensionari cu nepoţii după ei, adăpostiţi la umbra vreunui pom, scuipând cu drag coji de seminţe pe jos, lingând vreun cornet de îngheţată al cărui ambalaj va ateriza lăngă coşul de gunoi că, de, sunt pensionari şi se mişcă mai greu sau ştergând la fund vreun copil care face pişu în nisip. In parcul copiilor vei găsi chiştoace de ţigări şi tot felul de reziduuri. Atunci aş vrea să se interzică fumatul şi mâncatul de seminţe şi alte resturi în aceste locuri astfel încât aceste vlăstare fragede să nu fie martore la apucăturile vicioase ale părinţilor grijulii. Eu nu am voie să îmi plimb câinele prin parc şi trebuie să îi pun botniţă, să am pungi, lopăţică şi carnetul de sănătate cu mine. Tot timpul. Dar aceşti părinţi, în afară de o goliciune debordantă (că e cald), pantaloni scurţi semănând cu pijamalele (aceia galbeni cu dungi), burţi pe afară, cafele, ţigări, înjurături au vreun certificat care să ateste că merită să fie în locul acela?

4.      De ce şoferii sunt aceşti cetăţeni atât de respectaţi? Din punctul meu de vedere (şi eu şofez) unii ar trebui interzişi pe viaţă. Pentru că sunt nişte amărâţi care sunt şi ei stăpâni pe ceva (pe un amărât de volan pe care îl învârt cum doresc ei) care nu respectă regulile, care desconsideră femeile la volan, zâmbind golăneşte, care au nişte maşini cât nişte tancuri dorind să compenseze alte “micimi”, care mănâncă noaptea la McNeill cu portierele deschise şi cu muzica urlând, care au degetul lipit de claxon, care se scobesc în nas la semafor aruncând ocheade şi replici “hei, mami”, care au nevoie de maşină până la brutăria din colţ că e prea mare efortul de a ne deplasa pe jos. Doar suntem bipezi, nu?

Da, există reguli. PENTRU TOTI, MARI SI MICI. Chiar dacă este vorba despre nişte copii, bunici, mămici sau tătici, biciclişti sau şoferi. Si nu mai vreau să aud replici “Dar e mic, nu ştie!” Cum nu ştie? Adică, să înţeleg că al tău copil nu pricepe lucruri? Copiii sunt nişte persoane inteligente, ei nu se nasc proşti. De vină sunt cei care îi cresc şi le este lene sau lehamite să le explice că în viaţă există reguli pe care TREBUIE să le respecte toată lumea. Dar cum ei nu le respectă şi nu le-au respectat niciodată…Dar tot nu înţeleg ceva. Din câte văd eu pe Facebook, cam toată lumea îşi petrece vacanţele în străinătate. Chiar nu au văzut pistele de biciclete de dincolo, felul în care lumea circulă, mici şi mari deopotrivă, fără urlete, fără mămici disperate şi urlătoare, fără copii agasanţi şi prost crescuţi?

Cred că ar trebui să înţeleagă nemulţumirile celorlalte categorii, precum bicicliştii şi posesorii de animale. La noi se comportă ca nişte fiinţe bolnave, fricoase şi de umbra lor, speriate la vederea căţelului meu de talie mică. Dar au drepturi. Aşa invoc şi eu dreptul de a avea drepturi în acest sat plin de drepturi.

M.