...escu

...escu

“....escu” este o piesă de teatru scrisă de Tudor Muşatescu în 1933, pusă în scenă de Teatrul “Regina Maria”. Poate că ar trebui să fac un scurt rezumat ca sa înţelegeţi despre ce este vorba, dar voi fi răuţă şi vă invit să mergeţi la teatru sau să citiţi piesa. Deşi Muşatescu a scris piesa în 1933, textul este foarte actual şi, într-un fel, am plecat destul de opărită de la teatru deoarece am constatat că NIMIC nu s-a schimbat în ceea ce îi priveşte pe pârliţii de politicieni. Şi ca să-l parafrazez pe stimabilul Muşatescu, mă făcui roşie ca o sfeclă, fiind “atacată” adorabil de punerea în scenă şi de interpretarea  delicioasă a actorilor mei preferaţi şi hotărâi să las vreo două vorbe aici ca o pierdută printre cuvinte în noul an, care, am aşa o bănuială, va fi “bar-bar”. Tot Muşatescu a spus-o.

Ei bine, eu fac parte dintre cei care scriu impulsiv, nu scriu pentru sertar. Carevasăzică, nu vă simţiţi opăriţi (“fierţi pe dinafară şi arşi pe dinăuntru”) dacă scap vreo două vorbuliţe despre “lipsa de scrupule parlamentare” prezentată atât de convingător de Sorin Ionescu, actorul care joacă rolul lui Decebal Necşulescu. Decebal (numele este delicios) se mută dintr-un partid în altul (Aud?) peiorând discursuri goale (Sună cunoscut?) pentru a convinge că EL este diferit. De fapt, Decebal este tipul politicianului român, un lingău josnic care (încă) se perindă prin toate partidele, de la stânga la dreapta, poposind un timp în centru, iar apoi cocoţându-se cu talent pe un scaun de ministru, negând un trecut şi o “sorginte” modestă, “neam de pârliţi” cum îi spune socrul, convins fiind că prin el, demagogul, se scurge, strigătul de suferință al proletariatului”. Şi pentru că vremea lui Caragiale nu mai e de bon ton, nu mai vorbim de un triunghi amoros (vezi “O scrisoare pierdută”), ci de un pătrat amoros. Decebal are nevastă, Amélie (mais oui), elegantă, şi voit foarte studiată (pentru a sărbători victoria soţului, poartă o rochie roşie “mai socialistă decât întregul partid”), jucată de Anda Tămăşanu, cu vocea ei minunată, expresivă şi nuanţată, în concordanţă cu cerinţele rolului. Dar...hop are şi amantă, “doamna voalată” Nina Damian (jucată de frumoasa şi talentata Denisa Vlad), amantă căsătorită cu prietenul, Bébé Damian (Şerban Borda, pasional). Nina Damian este FEMEIA din spatele politicianului, de fapt tipesa care are acces în toate cabinetele ministeriale, sexoasă, unduitoare, afaceristă care învârte pe degete o mulţime de bărbăţei tronând pe jilţuri pe care, orice ar face, ei vor fi MICI (vezi şi micii pe care îi înfulecă Decebal la începutul piesei...pentru că, de...)

Sursa: arhiva personala

Doamne...Adela Lazăr, adventista Ana, servitoarea din casa Necşulescu este delicios de comică, în hainele ei mai mari cu două numere, vesta din lână să îi încălzească “şalele”, deşi e tinerică, căreia va reuşi să îi desfacă până la sfârşitul piesei toţi nasturii. Se lasă greu, dar totuşi se pupiceşte în final cu poliţaiul turmentat, lipsit de direcţie interpretat de Pavel Sîrghi. Dacă nu ştiaţi, vă informez eu că, potrivit sorei lui Necşulescu, Miza Stamatescu, nevastă de general, “[D]e la 50 de ani încolo, la bărbat, inima se numeşte cord, şi, la femeie, talia se numeşte şale.” Adela reuşeşte, prin lentoarea gesturilor (aproape ca îţi vine să te urci pe scenă şi să o muţi tu) să creeze echilibrul necesar într-o agitaţie politică conflictuală şi ridicolă.

Elvira Râmbu joacă rolul Mizei (Sarmisegetuza, zisă Miza), generăleasa, cu aplomb, întruchipând o soţie şi o mamă obositoare şi cicălitoare. Fiul ei şi al Generalului Stamatescu (Petre Ghimbăşan, savuros) este Platon (sic), “copilul” de 23 ani (George Dometi, )  care se iubeşte cu secretara lui  Necşulescu, Mitzi, o freulein pisicoasă  interpretată de Mirela Niţă.

Poate ar fi trebuit să încep cu dialogul dintre Decebal şi socrul său, Iorgu Langada, care deschide piesa, dar am zis să fie cireaşa de pe tort. Sebastian Lupu, perfect în rolul socrului, senil, gălăgios, agitat, cel care refuză la început să se facă socialist, dar care va sfârşi fluturând cel mai abitir steagul roşu, simbolul socialismului proletar. Fratele lui Decebal, Traian, (ufff….de, mama lor este Dacia, personajul din “Titanic vals”) este interpretat cu multă expresivitate de Alin Stanciu care reuşeşte să creeze un personaj risipitor, veşnic cerşind bani de la fratele ajuns, care îşi “pierde vremea” pariind pe “gloabe” la hipodrom. Traian îi pune beţe în roate fratelui mai mare, încurcând iţele şi urinând cu aplomb pe cei cinci “pitici” din faţa scenei. Piticii din imaginea de mai sus. Recunoaşteţi personajele? Nihil mutavit.

Alexandru Rusu şi Eugen Neag sunt Fane şi Pişlică, simpatici şi haioşi în rolurile bătăuşilor, cu influenţe din neaoşul ardelenesc, pentru că te, szivem, aşe e fain, noa!  

Şi prin urmare, carevasăzică, acestea sunt impresiile mele. Dacă vi-a plăcut prezentarea, mergeţi la teatru! Dacă mai aveţi nevoie de un imbold, las aici un citat de-al nemuritorului Muşatescu: “[D]acă îmi recunosc un merit ca dramaturg este că oricare din personajele mele, înţepat cu un ac, va sângera sânge viu, uman.” Iar spectacolul pus în scenă de actorii Teatrului ”Regina Maria” din Oradea, în regia artistică a lui Claudiu Goga, este confirmarea acestui lucru. Parol.

M. #pierdutaprintrecuvinte

P.S. Am “abuzat” de unele expresii de-ale lui Caragiale pentru că, de…aşa am vrut.

 

Lecţiile lui 2023...

2023 a fost, cu siguranţă, un an “deosebit”. Nu am mai experimentat un alt an similar cu acesta. În ultimele douăsprezece luni, m-am confruntat cu atât de multe provocări noi și lucruri pe care nu le-am mai trăit până acum. Multe au fost înspăimântătoare și amenințătoare, dar este decembrie și nu numai că stau în picioare, dar sunt, cred eu, o persoană mai putermică decât eram în ianuarie. Anul acesta, am învățat multe despre alți oameni, despre lume și despre mine. Acum, ce să spun...nu toate acestea sunt zâmbete și curcubee, multe dintre aceste lucruri sunt deprimante, dar reale. Viața reală nu este perfectă, este dezordonată și, uneori, dureroasă. Dar, sper că am reuşit să învăț din fiecare dintre aceste momente grele și să devin mai puternică, mai inteligentă și mai bună.

Anul acesta, am învăţat că singura persoană în care pot avea cu adevărat încredere sunt EU. Anul acesta, mai mult ca niciodată, am învăţat să am încredere în mine, în instinctele mele, în vocea mea și în convingerile mele pentru că nu mă dezamăgesc niciodată.

Dar am mai învățat că a fi defect face parte din a fi uman. Am învățat că oamenii vor uita ce ai spus sau făcut, dar nu vor uita niciodată cum i-ai făcut să se simtă (este ceea ce m-a impulsionat atunci când am început să scriu aici, de fapt un citat din Maya Angelou pe care l-am considerat şi îl consider în continuare my “guiding light”). Am învățat că instinctele mele sunt puternice și în mare parte corecte. Am învățat că dacă aștepți suficient de mult, niciun sentiment nu este definitiv – bun sau rău. Așa că este important să fiţi blânzi cu voi înşivă în cele mai proaste SAU cele mai bune zile. Am învățat că cei buni vor triumfa și, dacă îți ții capul în jos și muncești din greu, vei fi în cele din urmă răsplătit pentru asta. Şiii....am învățat că râsul este cu adevărat cel mai bun medicament.

În acest decembrie al unui 2023 zgomotos, sunt atât de recunoscătoare pentru fiecare lecție și fiecare provocare. Sunt recunoscătoare pentru că sunt sănătatoasă. Dar sunt cel mai recunoscătoare pentru OAMENII din această călătorie. 2024, fii blând!

LA  MULŢI ANI!

 

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Dorinţă...

Este sfârşitul anului. Dacă nu ar fi nebunia cu Revelionul, unde, când, cum, cu cine, de ce, de aia, acolo, aici, cu cineva, fără cineva, ar fi doar o zi obişnuită de iarnă. Dar nu e. E ultima zi a unui an, a unui alt an, în care am trăit, mai mult sau mai puţin, cu intensitatea pe care, cred, ne-o dorim toţi.

Recent, o prietenă a postat un citat care mi-a plăcut mult: “You are not the same person you were a year ago and I think that's beautiful.” Chiar cred că este frumos că nu mai sunt persoana de anul trecut, de acum doi ani, de acum zece ani. Imi place persoana care sunt acum. Mult. Deşi unora nu cred că le place persoana aceasta nouă. Dar... e sfârşitul anului, iar cuvintele nespuse se adună şi tot aşa până când ajungi să te sufoci şi să te îneci în avalanşa furioasă a multor lucruri nespuse. Cred că viaţa mea este una frumoasă, o continuă provocare. Sunt deschisă şi vreau să rămân deschisă către tot ce are să îmi ofere mai bun. Pentru că merit! Merităm toţi, la urma urmei. Rămâne doar să facem alegerile potrivite şi să realizăm ce este cu adevărat important în vieţile noastre.

Pentru că existenţa mea se învârte în jurul cărţilor (deşi sunt supărată pe mine că nu am mai citit cât aş fi vrut) voi lăsa un citat urare: “Acum nu înţelegi ce vreau să spun, dar într-o zi vei înţelege: singurul secret al prieteniei, cred eu, este să găseşti oameni mai buni decât tine – nu mai deştepţi, nu mai interesanţi, ci mai buni la suflet, mai generoşi şi mai iertători – şi să-i apreciezi pentru ceea ce poţi învăţa de la ei, să încerci să-i asculţi când îţi spun ceva despre tine, oricât de bun – sau de rău – ar fi acel ceva, şi să ai încredere în ei, ăsta e cel mai greu lucru. Dar şi cel mai bun totodată.” (“O viaţă măruntă”, Hanya Yanagihara)

Este una dintre rezoluţiile mele pentru noul an. Poate va deveni şi pentru voi.

La mulţi ani!

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

LUX

Lux...
Am văzut spectacolul “Lux” săptămâna trecută la Teatrul Arcadia. L-am descoperit întâmplător într-o instastory a unei prietene. Spectacolul face parte din proiectul a(live), implementat de Fundația Culturală FITO și co-finanțat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Piesa este scrisă şi regizată de Gabriel Sandu, un tânăr regizor. Este gratuit, tot ce a trebuit să fac a fost să trimit un mail la adresa rezervari@teatrulreginamaria.ro şi am primit confirmarea. Si aşa am ajuns la teatru.

                       Credit imagine - https://www.facebook.com/alivefitoproject

 
De unde am plecat gânditoare şi amărâtă... nu înţelegeam foarte bine dinamica piesei, nu reuşeam să fac legătura dintre dialoguri şi scenele proiectate pe peretele din spatele scenei sau pe alte obiecte de recuzită. Costumele piesei, scenografia piesei mi se păreau o combinaţie între iad şi rai, animalic şi omenesc. Nu înţelegeam şi nu mă simţeam tocmai în apele mele. M-am tot gândit la piesa aceasta săptămâna care a trecut, în momentele mele cu mine. Dar...în cele din urmă...
LUX...acum pot să spun că este una dintre cele mai cutremurătoare şi triste piese pe care le-am văzut. Poveştile a patru OAMENI ale căror destine se întrepătrund în moduri neaşteptate, poveştile unor oameni din diverse categorii sociale, purtători ai unor poveşti de viaţă sumbre. La prima vedere ai spune că ţie nu ţi s-ar putea întâmpla niciodată: război, abuz sexual, pierderea cuiva drag. Pierdere este cuvântul cheie. Pierderea sub diverse forme. Pierderea de sine, pierderea inocenţei, pierderea iubirii, pierderea tuturor valorilor pe care noi, oamenii, cum ne place să credem, ar trebui să le avem şi să le păstrăm de-a lungul vieţii.
Ei bine, dacă eşti dispus să realizezi o analiză sinceră până la durere a propriei vieţi, vei vedea, probabil cu surprindere, ca şi în cazul meu, că, da, pierderea poate să ia forme suprinzătoare şi sinistru de crude. Suntem nişte animăluţe speriate, în bătaia puştii (vezi personajul Cristina, o fată simplă din Vulcan, o căprioară speriată, mişcându-se lasciv şi unduitor, cu ochi mari şi umezi de copil amărât, obligat să se maturizeze înainte de vreme, la fel ca un pui de căprioară pierdut de mamă). Suntem nişte adulţi mereu dornici să îi mulţumim pe ceilalţi, uitând de noi şi de nevoile noastre, de fricile noastre, de părerile noastre, adulţi care şi-au pierdut vocile, prinşi în capcana unui sistem care agreează doar aprobarea tăcută, ca şi căţelul pe care îl vedeai rânjind în Daciile 1300 ale generaţiei mele. Suntem nişte femei oi, care avem nevoie de turma noastră, care se aruncă cu disperare în chingile unor constrângeri ancestrale nespuse şi nescrise dar atât de prezente, rânjindu-ne într-o grimasă socială, urmărite de frica de a admite că, de cele mai multe ori, suntem diferite de turmă, că suntem altfel, că nu ne dorim aceleaşi lucruri, că avem nevoi, dorinţe, idealuri, vise, nemulţumiri (chiar aşa, nemulţumiri). Suntem nişte indivizi proiectând diverse măşti ale fericirii şi împlinirii când, de fapt, acele nespuse adevăruri le simţim ca pe ţeava unei puşti în spatele nostru.
Da fapt, piesa aceasta este despre luxul de a admite, de a exprima toate aceste lucruri. Pentru că este un lux să admiţi, să recunoşti, să spui, să strigi, de a fi LIBER. Este LIBERTATEA de a fi, de a exista şi de a vrea.
Cei patru actori, Anda Tămăşanu, Carina Bunea, Giorgiana Coman şi Eugen Neag reuşesc să dea viaţă acestor personaje cu vervă, multă dăruire şi mult mult talent. Si îi voi aminti pe cei responsabili cu crearea atmosferei: Ruxandra Bobleagă (coregrafie și light design), Răzvan Chendrean (decor și costume), Miruna Croitoru (video), Eugen Nețulescu (muzică) și Oana Pușcatu (coordonare muzicală). Managerul proiectului „aLIVE” este Andreea Costea. Fără ei TOŢI această piesă ar fi fost goală. Toţi aceşti oameni talentaţi au realizat un mare TOT, o reprezentare a vieţii contemporane, invadată de ştiri despre război, criză, nefericire, fericire, moarte, abuz, sărăcie, violenţă, disperare, singurătate, dezrădăcinare.
 

Dar eu am LUXUL de a avea o voce şi vă invit să vedeţi LUX. MERITĂ!
 

M #pierdutaprintrecuvinte✒️
 

„I wish I was a witch”...

 

Mi-am propus să iau o pauză şi chiar nu am mai scris de ceva vreme pentru că mi s-a părut că eram încolţită de poveşti de groază, de Covid, război şi alte cele iar, pe de altă parte, am observat că cele mai „plăcute” scrieri ale mele erau cele în care aproape că ţipam şi mă revoltam. Iar eu nu mi-am dorit niciodată acest lucru. Momentele mele de, nu ştiu, hai să spunem melancolie şi poezie nu ar fi trebuit postate aici, dar ...vanitatea îmi dădea târcoale şi, da, se termina cu o postare.

Ei bine, în această seară îmi încalc promisiunea şi voi scrie despre o piesă de teatru superb transpusă de Teatrul Regina Maria : „Vinegar Tom”.  Nu ştiu câţi aţi văzut piesa, câţi aţi citit piesa sau câţi veţi citi această scriere. O fac din dorinţa de a încerca să exprim în cuvinte ce am simţit eu în timpul piesei, o experienţă absolut personală, poate un moment prea sensibil, dar îmi asum această renunţare la carapacea protectoare în care m-am retras şi o fac aici.  Şi poate că voi reuşi să conving mulţi dintre cititorii mei să meargă la teatru să vadă o piesă altfel!

Bărbați care distrug femei din cauza puterii sexualităţii acestora din urmă? Sexualitatea feminină provoacă nelinişte bărbaţilor aproape până la isterie? Această piesă de teatru din 1976 a dramaturgului britanic Caryl Churchill (o femeie),  „Vinegar Tom” îmi aduce aminte că, de fapt, această luptă împotriva femeilor, care se concentrează adesea doar pe drepturile de reproducere,  e veche de când lumea.

Piesa urmăreşte viețile unor personaje dintr-un sat englezesc din secolul al XVII-lea când un grup din ce în ce mai mare de femei locale sunt acuzate de vrăjitorie și apoi judecate. Acestea sunt femei obișnuite care fac lucruri absolut normale pentru zilele noastre – să aibă un iubit, să pună la îndoială dominația masculină și chiar să dețină o pisică. Alice se culcă cu bărbați misterioși, mama ei înjură distrată vecinii, Susan se gândeşte să-și avorteze copilul, iar domnișoara Betty ar prefera să fie închisă și legată în camera ei decât să se căsătorească cu un bărbat. Această piesă centrată pe femei este o interpretare foarte interesantă a rolului femeii în societate, explorând ambițiile femeilor într-o lume care nu își poate gestiona spiritele libere, ambițiile acestor personaje de a trăi independent de mama, copilul sau soțul lor. Toate acestea sunt proiectate pe fundalul  violenței fizice masculine, a vrăjilor blestemate ale „diavolului” și a acuzațiilor de vrăjitorie care s-au încheiat istoric prin spânzurare. Cântecele ale căror versuri subliniază, adesea cu ironie jucăușă, presupusa amenințare reprezentată de „femeile malefice” la adresa status quo-ului ajută spectatorii să înţeleagă „rostul” acţiunilor personajelor. Bineînţeles că în „Vinegar Tom” femeile nu fac rău, ci sunt victime ale nedreptății. Oamenii, sub umbrela puritanismului teologic, a autorităţii nelimitate şi a fricii de intimitate, folosesc spectrul păcatului pentru a judeca și a pedepsi. Şi, Doamne, cum judecă. Şi pedepsesc. 

Sursa: https://www.facebook.com/sebitont

Poate că unii ar spune că piesa este crudă şi brutală, dar frumusețea este că tocmai această cruzime te face să te întrebi dacă, până la urmă, vrăjitoria este o crimă. O vezi pe „femeia vicleană”, vrăjitoarea „bună”  (jucată cu demnitate de Anda Tămăşanu) și poțiunile ei care să o „elibereze” pe Susan de copil, Alice (Alina Leonte, determinată şi curajoasă) se joacă cu „diavolul” care să o elibereze de viața domestică și manipulează păpuși voodoo pentru a-şi pepdepsi agresorii bărbați. Dar, la urma urmei, este, de fapt,  vrăjitoria o modalitate de a supraviețui ca femeie independentă?

Această reprezentaţia va rămâne multă vreme pentru mine una dintre cele mai impresionante şi emoţionante momente pentru că suratele mele, femei, interpretează magistral aceste roluri în care te regăseşti ca iubită, mamă, soţie, fiică, într-un cuvânt – femeie. De la scena vrăjirii lui Margery (jucată impecabil de Adela Lazăr), la scena îngrozitoare a domnișoarei Betty (Giorgiana Coman) sechestrată de părinţi și tratată audibil de sângerări și țipătul înfricoșător al lui Susan (Ioana Maria Repciuc) în sala de judecată. Personajele masculine jucate perfect de Pavel Sîrghi, Richard Balint, George Dometi au avut de înfruntat o provocare mult mai mare având în vedere mesajul feminist și direcția piesei,  dar prestaţia acestora este remarcabilă. Bărbaţii din piesă sunt sau nişte sadici flagranţi, făcându-și metodic treaba, înfigând ace ascuțite în picioarele goale ale femeilor sau tâmpiţi incurabili (vezi referinţele freudiene la puterile unui anumit organ, puteri furate de către o femeie).

Frumuseţea acestei producții a fost  prezenţa atâtor talente într-o transpunere excelentă  a extremismului şi sadismului.  Vă îndemn să vedeţi această piesă cu un scenariu înfiorător de amuzant, o regie perfectă, o scenografie fascinantă și o distribuție fantastică!

M #pierdutaprintrecuvinte

P.S. Vinegar Tom este o pisică.