Fericire...

Există, ştii, zile precum aceasta când simţi cum soarele îţi sărută pielea, cum  vântul se joacă cu părul tău. Nu îţi aduci aminte când ai fost atât de fericit.  ...zile care transcend timpul și spațiul și limitele plasate de numerele care alcătuiesc vârsta ta de muritor.

Există, ştii, un loc precum acesta. Un loc a cărui prezență  o simţi în oasele tale, unde cerul nu se sfârșește niciodată, iar soarele și luna pot conversa deschis, pot iubi și exista, fără regulile celor care se cred atotştiutori şi cărora le plac poveștile de dragoste tragice și istoriile încâlcite. Orice ai decide să faci, orice ai decide să simți, nu există restricții să te ferească de perspective de zbor, de vise sau de îmbrăţişarea unor lucruri pe care trebuia să le faci cândva...undeva. Nu există frică, confuzie sau stângăcie, nu există îndoiala că nu aparţii, că nu meriţi să exişti într-un astfel de loc unde sufletul tău poate fi pur și poate să se înalţe fără a fi nevoie să încerci atât de mult. 

Sursa: arhiva personala

Poţi respira și zâmbi deschis, iar fiecare zâmbet este atât de uluitor de frumos încât străluceşti și depășeşti toate nesiguranțele pe care le-ai simţit. Pământul este moale dar te susţine, făcând loc picioarelor tale. Asta doar ca să nu te simţi atât de obosit din cauze fricii constante de vocile care îţi sfâşie sufletul. Acum te poți simți la fel de ușor ca aerul însuși, picioare moi care aleargă pe nori scufundați în lacrimi de fericire. Atunci când plouă, nu trebuie să te acoperi pentru că ploaia ți-a spălat deja toate durerile și vinovățiile, vinovății ca nişte lacrimi fierbinți, suprimate în eșecurile ambițiilor pierdute.Te poți aventura pentru totdeauna aici, către insule necunoscute, cețoase, înfloritoare și palate maiestuoase, poți face lucruri pe care nu ai apucat să le faci, căci nu trebuie să te prefaci să fii cineva care nu ești. Nu trebuie să trăiești în fiecare zi interogând fiecare poveste unică a vieții. Nu trebuie să te mai întrebi despre motivul pentru care lumea poate fi un loc atât de crud, indiferent de câte raze de speranță străpung întunericul. Nu trebuie să te mai întrebi, pentru că aici o astfel de nenorocire nu există iar ruinele unui suflet bun dansează ca o ființă reînnoită, luminată din nou. Mai presus de toate, nu trebuie să trăiești viața altcuiva pentru că aici te regăsești iar și iar și iar.

În acest loc îţi aduci aminte de versurile tale preferate:

 „Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.”

Ce bine că eşti … fericire.

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Femeie...

Cântec fără răspuns

 

Nichita Stănescu

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri, fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger. 

                                                                                  Sursa:arhiva personala

 

 

Dragă primăvară…

Dragă primăvară, te iubesc! Anul acesta mai mult decât oricând. Te-am redescoperit în plimbările mele lungi. Ţi-am descoperit aroma crudă şi verde. Cred că aşa miroase culoarea verde, ca tine. Parfumul tău nu este vechi sau greu, ca al femeilor cu părul mov pe care le vezi alunecând ca într-un vis între piaţă şi casă. Nu este bărbătesc sau chiar îndepărtat, ca umezeala frunzelor uscate pe pământ. Și cu siguranță nu este mirosul după-amiezii târzii, al serii timpurii sau al miezului nopții. Este un parfum mai devreme, un parfum mai nou, un parfum treaz. Este mirosul crud al ierbii tăiate. Acesta  trebuie să fie mirosul lui verde. Strigătul de alarmă că se apropie pericolul tăierii. Aş vrea să am puteri miraculoase să răpesc şi să închid ca într-o lampă a lui Aladdin acest miros puternic şi cutremurător al naturii. Dar sunt doar un simplu om. Aşa că mă opresc şi inspir aerul din jurul meu, umplându-mi fiinţa cu cea mai pură sevă a unui anotimp blajin şi crud, în acelaşi timp. 

Sursa: Maia Veres
 

Dragă primăvară, te ador! Iţi ador tachinarea. De multe ori ajungi devreme sau îmi dai această impresie. Și în prima ta zi, mă închin naivă căldurii tale. Mă grăbesc să-mi arunc hainele, doar pentru a mă răzgândi câteva momente mai târziu, când îmi dau seama că nu ai adus tot ceea ce mă așteptam. Totuși, optimismul meu gol rămâne intact, așteptând cu nerăbdare ziua în care voi primi în întregime tot ce ai promis.

Sunt atât de tentată acum să fiu nestatornică și să îţi spun că, de fapt, eşti doar o poveste de dragoste ușoară. Dar nu. Nu voi cădea în mrejele tentaţiei. Vreau să-ți spun că te iubesc aşa cum mă iubeşti şi tu. Ești confortabilă pe pielea mea. Nu mă îngheți și nici nu mă arzi. Si lasă-mă să fiu egoistă şi să te rog să stai! La urma urmei, mie îmi place să încep o poveste bună. Pentru că sunt doar o fată cu un ADN impregnat de vise şi iubire.

Dragă primavară, dacă, în cele din urmă, părerea mea contează pentru tine, amintește-ți că înţeleg un lucru: înțeleg de ce oamenii te iubesc cel mai mult. Dar eu…eu te iubesc aşa cum eşti şi pentru ceea ce eşti: dimineaţa fiecărui an.

M.#pierdutaprintrecuvinte

 

Dragobete...

 "...

Te iubesc cum se iubesc unele lucruri întunecate, în secret, între umbră și suflet. 

Te iubesc precum floarea care nu înflorește dar care poartă în ea ascunsă, lumina acelor flori și, datorită iubirii tale viețuiește întunecat, în corpul meu, parfumul dens care s-a ridicat din pământ te iubesc fără să ştiu cum, nici când, nici de unde te iubesc în mod direct, fără probleme sau orgoliu, asta pentru că nu știu să iubesc altfel decât în felul acesta în care dacă nu sunt nici nu ești, atât de aproape încât mâna ta pe pieptul meu e mâna mea, atât de aproape încât ochii tăi se închid o dată cu visul meu."

Pablo Neruda  

A trecut exact un an…

Acum un an, 14 februarie 2020, eram în Pompei, Italia. Era sfârşitul unei vacanţe de două săptămâni. În acea seară urma să iau avionul spre Budapesta. Habar nu aveam atunci că avea să fie ultima ieşire din ţară. Aflasem déjà ce se întâmplase în China. Auzisem la televizor că existau câteva cazuri în Italia, dar oamenii erau relaxaţi. Eu eram relaxată. Eram convinsă că va fi doar o gripă banală. Doar în momentul în care am ajuns în aeroport, am început să mă agit. Poliţia era peste tot şi a trebuit să port masca. Pentru prima dată. Atunci m-a străfulgerat gândul că poate nu era o gripă banală. Si aşa a început tot.

Azi, 14 februarie 2021, sunt acasă, în Oradea. A trecut exact un an… Nu voi vizita nimic şi nu voi lua niciun avion. Nu mă agită nimic, poate doar faptul că urmează să primesc un vaccin. Speranţă, îndoială, optimism, frică, pro, contra. Este singura decizie importantă din ultimul an. Dar ce ciudat…în mod paradoxal nu îmi pare rău că nu a trebuit să iau decizii importante.

Azi, după exact un an în care mi-am dat seama că oamenii ţin la vieţile lor mai mult ca la orice ceea ce e aproape amuzant când mă gândesc la câte lucruri frumoase sunt în lume, vă ofer  această garoafă îmbrăcată în rochiţa ei dantelată, senzuală, roşie şi sfioasă, uimitoare, cu păr ondulat, cu ochi mari și naivi, cu buze de culoarea rozului cupidon, ușor despărțite de confuzia și suferința ultimului an. Să vă aducă zâmbete şi bujori în obrăjori în această zi a anului 2021!

Sursa: arhiva personala

V-am pupat!

 

M. #pierdutaprintrecuvinte

 

Sunetul liniştii…

Nu sunt originală în acest moment. Titlul acestei postări este, de fapt, traducerea titlului unui cântec – "The Sound of Silence" al celor doi Simon & Garfunkel. A fost lansat în 1966 cu mult înainte să mă fi născut. L-am auzit prima dată…ţin minte exact momentul. Eram în maşină, traversam Sinaia împreună cu părinţii şi sora mea în obişnuita vizită anuală la bunicii din partea mamei. Eram mică, îmi era rău dar nu spuneam, de obicei, nimic, niciodată pentru că sora mea vomita aproape la fiecare curbă. Era de ajuns. Alia, eram atât de mici…mai ţii minte?

Era linişte. Părinţii vorbeau încet să nu ne trezească. Mă prefăceam că dorm. Era ceva atât de liniştitor în sunetul vocilor lor, acel ceva pe care nimeni nu îl putea şi nu îl va putea reda vreodată. Doar ei: mama şi tata. Şi l-am auzit. La radioul din maşină. Sonorul era destul de încet, dar l-am auzit atât de clar iar acel moment a îngheţat în timp. Nu existau telefoane mobile, nu exista internet. Habar nu aveam cine cânta. Dar mi-a rămas în minte multă vreme.

Azi, în timp ce alergam, m-am trezit fredonând cântecul. Era atât de linişte în jurul meu. Casele adormite din jurul parcului nu făcuseră ochi încă. Erau doar două persoane care aproape că au devenit companionii mei de alergare. Un el cu un labrador alb, bâtrânel, dar atât de frumos. Şi o ea cu un pudel alb îmbrăcat în roşu.

Şi dintr-odată m-a izbit tăcerea din  jurul meu. Ca şi cum ultimul reziduu de linişte urma să fie distrus. Ca si cum s-ar fi dat un ordin pentru un census pentru rămăşiţele de linişte din fiecare om şi fiecare casă, pentru ca acea rămăşiţă să fie exterminată, ca un inamic. 

 Sursa: arhiva personala

Totul era atât de acut, atât de palpabil. Pentru un moment nu am mai auzit oraşul.

Acest oraş, un mare rezervor de zgomot. Zgomotul este fabricat în oraş, la fel cum sunt fabricate tot felul de lucruri. Oraşul este un loc în care zgomotul este păstrat, complet detaşat de de obiectul din care a venit. Pluţeşte deasupra oraşului şi se prăbuşeşte peste oameni şi lucruri. Acest oraş mare este o fortăreată împotriva liniştii. Liniştea nu mai există ca o lume, ci doar fragmente de linişte, un fel de rămăşiţe ale lumii. Iar nouă ne este frică de rămăşiţe, prin urmare ne este frică de linişte.

Liniştea nu mai este luată de bună. Când o întâlnim, rar, într-o persoană, pare un exponat din muzeu sau o fantomă.   

Este adevărat că tăcerea, ca lume proprie, a fost distrusă; sunetul a ocupat totul; pământul pare că-i aparține. Nu există o unitate mondială a spiritului sau a religiei sau a politicii. Dar există o unitate mondială a zgomotului. În el, toți oamenii și toate lucrurile sunt legate unul de altul. Dar, astăzi, mi-am dat seama că liniștea zorilor și căderea furtivă a nopții vor rămâne pentru totdeauna aici. Tăcerea acestor lucruri nu a fost niciodată mai perfectă decât acum. Deşi nu pot să spun „mai perfect”, o voi spune: niciodată nu a fost mai frumos. Iar puterea liniştii îmi aduce cel mai răzleţ gând: nimeni nu ne dă linişte, nimeni nu o ia de la noi. Ne-o dăm noi înşine şi o avem numai pentru noi.

Ca şi magdalena lui Proust, sunetul liniştii îmi aduce aminte şi acum de clipa aceea magică, din vara aceea, traversând Sinaia, în drum spre bunici.

M.