Fericire...

Există, ştii, zile precum aceasta când simţi cum soarele îţi sărută pielea, cum  vântul se joacă cu părul tău. Nu îţi aduci aminte când ai fost atât de fericit.  ...zile care transcend timpul și spațiul și limitele plasate de numerele care alcătuiesc vârsta ta de muritor.

Există, ştii, un loc precum acesta. Un loc a cărui prezență  o simţi în oasele tale, unde cerul nu se sfârșește niciodată, iar soarele și luna pot conversa deschis, pot iubi și exista, fără regulile celor care se cred atotştiutori şi cărora le plac poveștile de dragoste tragice și istoriile încâlcite. Orice ai decide să faci, orice ai decide să simți, nu există restricții să te ferească de perspective de zbor, de vise sau de îmbrăţişarea unor lucruri pe care trebuia să le faci cândva...undeva. Nu există frică, confuzie sau stângăcie, nu există îndoiala că nu aparţii, că nu meriţi să exişti într-un astfel de loc unde sufletul tău poate fi pur și poate să se înalţe fără a fi nevoie să încerci atât de mult. 

Sursa: arhiva personala

Poţi respira și zâmbi deschis, iar fiecare zâmbet este atât de uluitor de frumos încât străluceşti și depășeşti toate nesiguranțele pe care le-ai simţit. Pământul este moale dar te susţine, făcând loc picioarelor tale. Asta doar ca să nu te simţi atât de obosit din cauze fricii constante de vocile care îţi sfâşie sufletul. Acum te poți simți la fel de ușor ca aerul însuși, picioare moi care aleargă pe nori scufundați în lacrimi de fericire. Atunci când plouă, nu trebuie să te acoperi pentru că ploaia ți-a spălat deja toate durerile și vinovățiile, vinovății ca nişte lacrimi fierbinți, suprimate în eșecurile ambițiilor pierdute.Te poți aventura pentru totdeauna aici, către insule necunoscute, cețoase, înfloritoare și palate maiestuoase, poți face lucruri pe care nu ai apucat să le faci, căci nu trebuie să te prefaci să fii cineva care nu ești. Nu trebuie să trăiești în fiecare zi interogând fiecare poveste unică a vieții. Nu trebuie să te mai întrebi despre motivul pentru care lumea poate fi un loc atât de crud, indiferent de câte raze de speranță străpung întunericul. Nu trebuie să te mai întrebi, pentru că aici o astfel de nenorocire nu există iar ruinele unui suflet bun dansează ca o ființă reînnoită, luminată din nou. Mai presus de toate, nu trebuie să trăiești viața altcuiva pentru că aici te regăsești iar și iar și iar.

În acest loc îţi aduci aminte de versurile tale preferate:

 „Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.”

Ce bine că eşti … fericire.

M. #pierdutaprintrecuvinte