Neînţelesele evenimente…

Neînţelesele evenimente…

De-a lungul vieţii participăm la tot felul de evenimente. Unele mai de înţeles, altele mai puţinde înţeles, iar unele nesuferite de tot. 

                                   Sursa:http://www.midlandfoundation.org/fund-list/fun-zone-renovation-project-fund-616.html

Ei uite, 10 motive pentru evenimente nesuferit de neînţelese:

1.      Nu înţeleg de ce toată lumea e opărită, aproape plânsă de stres şi tulburare. Totul trebuie să iasă perfect (înţeleg acest aspect), dar până la a fi nevrotic de-a dreptul este cale lungă. Noi arătăm ca nişte miresici emoţionate, iar celălalt sex încearcă să pară mai zen, dar tot ca nişte miri nefericiţi în ziua cea mare arată şi ei.

2.      Nu înteleg de ce când un reprezentant , care are o anumită funcţie în instituţia gazdă, doreşte să părăsească sala trebuie însoţit până la birou. Ocupând poziţia respectivă în instituţie se presupune că ştie toate cotloanele şi sigur nu se rătăceşte.

3.      Nu înteleg de ce oaspeţii nu trebuie lăsaţi singuri sub nicio formă de parcă ar fi nişte hoţi de-ai lui Sapte Cai iar noi am ascunde prin colţuri bijuteriile Coroanei. Trebuie să îi ţii de vorbă, dar eu nu m-am putut concentra niciodată la acest lucru, ci număram câte îmbucături mai are din saleu sau speram să meargă la baie.

4.      Nu înţeleg de ce ne coafăm diferit de restul zilelor, aproape că nu ne mai recunoaştem între noi.

5.      Nu înţeleg de ce ne scoatem hainele cele mai bune cu aceste ocazii sau de ce purtăm fuste sau rochii mini, decolteuri adânci şi bucle de mireasă. A fost vorba întotdeauna de nişte manifestări de cu totul altă natură şi nu de probe la croitoreasă sau la păr.

6.      Nu înţeleg de ce, de obicei, persoanele invitate sunt degajate, joviale, glumeţe, iar noi suntem vineţi de ţepeni, preţioşi şi atât de serioşi încât şi Dracula ar părea un clown pe lângă noi.

7.      Nu înţeleg de ce adresăm întrebări legate de politică şi religie, într-un context în care nu îşi au locul. Stiţi voi, politica şi religia…dificil, foarte dificil.

8.      Nu înţeleg de ce atunci când dăm mâna cu cineva, preferăm să lăsăm mâna moale, fleaşcă, să cadă ca o pradă în mâna celuilalt.

9.      Nu înţeleg de ce vrem cu orice chip să nu fim noi înşine, naturali şi normali.

10.  Nu înţeleg de ce suntem atât de plictisiţi şi penibili în încercarea de a părea docenţi. Nu înţeleg de ce nu putem fi decenţi.

M.

Mai...

Toate lucrurile par posibile în mai. Nu în aprilie, ci în mai. Mai. O silabă delicată, un nume scurt pentru una dintre cele mai promiţătoare luni ale anului.  E “mai”. Când vrei “mai” mult, “mai” bine, “mai” frumos, “mai” mai. E ca şi cum te cuprinde febra de primăvară.... Nu prea ştii ce vrei, dar vrei ceva atât de mult încât aproape că ţi se frânge inima. Totul înfloreşte la întâmplare, într-o nebunie de culori, iar dacă culorile s-ar transforma în voci, pământul ar fi învăluit de sunete ascuţite iar tu ai realiza că nu ianuarie e luna în care înnebunesc cei mai mulţi, ci mai. 

 Sursa: arhiva personala

Aproape că te gândeşti că luna mai este felul lui Dumnezeu de a spune “Încă o dată!”  E Maia Maiestas, zeiţa romană a primăverii, maiestuoasă, cu ochi negri, puternică şi seducătoare, care te poate face să îţi pierzi minţile de plăcere printre florile sălbatice ale faldurilor rochiei ei maiestuoase. E luna ei, vremea ei, când totul este “mai” crud de verde, când bobocii pocnesc “mai” tare şi pământul musteşte de “mai” multă viaţă. Mai e ca un poate “mai” mult, schimbând şi aranjând probabilităţile de la începutul anului.     E mai! O lună pofticioasă şi voluptoasă, ca un nud pictat cu cruzime de Degas. Luna în care îţi faci jurăminte pe care le încalci. Luna în care faci greşeli divine pentru că e luna păcătoasă a lui “mai” mult, “mai” bine, “mai” frumos, “mai” mai.
M.

#drăguţică vs. #urâţică

Oy! Voi folosi salutul lui Pepe pentru că mi se pare delicios şi chiar util. Câteodată nu e foarte hahaha să asişti la nişte conversaţii şi să nu poţi să spui chiar ce ai vrea tu să spui pentru că ceilalţi s-ar supăra foarte tare, ei fiind nişte supărăcioşi de meserie. Dar na…se întâmplă. Avantajul meu este că pot să tac atunci şi să cârcotesc după. Haha!

Ieri a fost o zi ciudăţică. Eram într-o librărie şi m-am întâlnit cu o cititoare şi mama ei. Cititoarea m-a recunoscut şi, foarte drăguţă, mi-a făcut cunoştinţă cu mama ei, spunându-i că eu sunt #pierdutaprintrecuvinte  şi am scris articolul acela care îi place mamei foarte mult – “Septembrie”. Reacţia mamei a fost…hai să-i spun “delicioasă”. S-a uitat la mine foarte mirată şi nu prea îi venea să creadă că eu sunt “autoarea” bucăţii care îi place dumneaei. Probabil pentru că purtam o pereche de blugi rupţi, un tricou pe care scria “Don’t be foolish! Rock music is the best invention ever”, rujul meu preferat închis la culoare şi aveam părul prins într-un coc poate prea lejer. Sigur arătam pierdută pentru gusturile mamei, dar, acum, într-un acces nebun de narcisism, voi spune că eu sunt o “apariţie”. Mi-a spus-o cineva odată şi eu nu prea am acordat importanţă acestui lucru, dar acum vreau să cred că a avut dreptate. Nu ştiu la ce se aşteaptă oamenii pe care îi întâlnesc pentru prima dată. Probabil se gândesc că sunt genul ultra serios. Mi s-a spus că pot fi rece, circumspectă şi inabordabilă, că am momente de preţiozitate maximă, că pot fi foarte a naibii, că pot să mă cufund într-o tăcere de mormânt, dar dacă persoana respectivă îmi place, pot să devin mai dulce decât gemul mamei Gherda. Văzând-o pe doamna respectivă în încurcătură, i-am zâmbit şi i-am spus că probabil se aştepta la altceva. Mi-a răspuns că se aştepta la cineva mai în vârstă şi nu aşa drăguţică. Chiar aşa…drăguţică. 

 Sursa: https://hu.pinterest.com/pin/128915608056378505/

Ce nu înţeleg eu este această prejudecată potrivit căreia eu nu ar trebui să fiu drăguţă

sau drăguţică dacă sunt deşteaptă şi nu prea îmi filează lămpile. Adică ar trebui să marşez doar pe drăguţismul meu şi să îi ordon creierului meu să ia o pauză pe perioadă nedeterminată ca să mă încadrez în nişte prejudecăţi? Nu am de gând să fac treaba aceasta. Mi se pare odios să consideri că cineva care arată acceptabil e prostuţ, nu are niciun talent, iar singurul lucru demn de luat în seamă este aspectul fizic şi acela tributar unor gene mai norocoase. Dar probabil nu este vina oamenilor, ci a celor care se dau peste cap să epateze doar cu acest lucru, refuzând cu încăpăţânare să gândească mai mult. Poate că e şi mai uşor într-o lume în care “frumuseţea” fizică a devenit un cliché, un concept atât de erodat şi obositor. Ok. Am folosit prea mulţi “poate” şi “probabil” şi nu e de bontón într-o lume în care probabilităţile nu există. Dar ceea ce e sigur e că eu sunt #pierdutaprintrecuvinte şi pot să fiu drăguţică, simpatică, haioasă, dar, în acelaşi timp, pot fi acră, ironică, sarcastică şi, de ce nu, răuţă, urâţică şi vanitoasă. Ca acum. Ah…şi poate cu nasul cam pe sus. Dar asta e! Voi avea timp să stau cu nasul pe jos când voi fi o bătrânică, sper,  simpatică, îndoită de spate, coafată, cu cercei mari în urechi şi cu un tricou pe care va scrie “If things get better with age, then I’m approaching magnificent.” S-ar putea ca vârful nasului meu să refuze să privească în jos şi atunci. Hmmm… Maleficent, right?

M.