Mai...

Toate lucrurile par posibile în mai. Nu în aprilie, ci în mai. Mai. O silabă delicată, un nume scurt pentru una dintre cele mai promiţătoare luni ale anului.  E “mai”. Când vrei “mai” mult, “mai” bine, “mai” frumos, “mai” mai. E ca şi cum te cuprinde febra de primăvară.... Nu prea ştii ce vrei, dar vrei ceva atât de mult încât aproape că ţi se frânge inima. Totul înfloreşte la întâmplare, într-o nebunie de culori, iar dacă culorile s-ar transforma în voci, pământul ar fi învăluit de sunete ascuţite iar tu ai realiza că nu ianuarie e luna în care înnebunesc cei mai mulţi, ci mai. 

 Sursa: arhiva personala

Aproape că te gândeşti că luna mai este felul lui Dumnezeu de a spune “Încă o dată!”  E Maia Maiestas, zeiţa romană a primăverii, maiestuoasă, cu ochi negri, puternică şi seducătoare, care te poate face să îţi pierzi minţile de plăcere printre florile sălbatice ale faldurilor rochiei ei maiestuoase. E luna ei, vremea ei, când totul este “mai” crud de verde, când bobocii pocnesc “mai” tare şi pământul musteşte de “mai” multă viaţă. Mai e ca un poate “mai” mult, schimbând şi aranjând probabilităţile de la începutul anului.     E mai! O lună pofticioasă şi voluptoasă, ca un nud pictat cu cruzime de Degas. Luna în care îţi faci jurăminte pe care le încalci. Luna în care faci greşeli divine pentru că e luna păcătoasă a lui “mai” mult, “mai” bine, “mai” frumos, “mai” mai.
M.

#drăguţică vs. #urâţică

Oy! Voi folosi salutul lui Pepe pentru că mi se pare delicios şi chiar util. Câteodată nu e foarte hahaha să asişti la nişte conversaţii şi să nu poţi să spui chiar ce ai vrea tu să spui pentru că ceilalţi s-ar supăra foarte tare, ei fiind nişte supărăcioşi de meserie. Dar na…se întâmplă. Avantajul meu este că pot să tac atunci şi să cârcotesc după. Haha!

Ieri a fost o zi ciudăţică. Eram într-o librărie şi m-am întâlnit cu o cititoare şi mama ei. Cititoarea m-a recunoscut şi, foarte drăguţă, mi-a făcut cunoştinţă cu mama ei, spunându-i că eu sunt #pierdutaprintrecuvinte  şi am scris articolul acela care îi place mamei foarte mult – “Septembrie”. Reacţia mamei a fost…hai să-i spun “delicioasă”. S-a uitat la mine foarte mirată şi nu prea îi venea să creadă că eu sunt “autoarea” bucăţii care îi place dumneaei. Probabil pentru că purtam o pereche de blugi rupţi, un tricou pe care scria “Don’t be foolish! Rock music is the best invention ever”, rujul meu preferat închis la culoare şi aveam părul prins într-un coc poate prea lejer. Sigur arătam pierdută pentru gusturile mamei, dar, acum, într-un acces nebun de narcisism, voi spune că eu sunt o “apariţie”. Mi-a spus-o cineva odată şi eu nu prea am acordat importanţă acestui lucru, dar acum vreau să cred că a avut dreptate. Nu ştiu la ce se aşteaptă oamenii pe care îi întâlnesc pentru prima dată. Probabil se gândesc că sunt genul ultra serios. Mi s-a spus că pot fi rece, circumspectă şi inabordabilă, că am momente de preţiozitate maximă, că pot fi foarte a naibii, că pot să mă cufund într-o tăcere de mormânt, dar dacă persoana respectivă îmi place, pot să devin mai dulce decât gemul mamei Gherda. Văzând-o pe doamna respectivă în încurcătură, i-am zâmbit şi i-am spus că probabil se aştepta la altceva. Mi-a răspuns că se aştepta la cineva mai în vârstă şi nu aşa drăguţică. Chiar aşa…drăguţică. 

 Sursa: https://hu.pinterest.com/pin/128915608056378505/

Ce nu înţeleg eu este această prejudecată potrivit căreia eu nu ar trebui să fiu drăguţă

sau drăguţică dacă sunt deşteaptă şi nu prea îmi filează lămpile. Adică ar trebui să marşez doar pe drăguţismul meu şi să îi ordon creierului meu să ia o pauză pe perioadă nedeterminată ca să mă încadrez în nişte prejudecăţi? Nu am de gând să fac treaba aceasta. Mi se pare odios să consideri că cineva care arată acceptabil e prostuţ, nu are niciun talent, iar singurul lucru demn de luat în seamă este aspectul fizic şi acela tributar unor gene mai norocoase. Dar probabil nu este vina oamenilor, ci a celor care se dau peste cap să epateze doar cu acest lucru, refuzând cu încăpăţânare să gândească mai mult. Poate că e şi mai uşor într-o lume în care “frumuseţea” fizică a devenit un cliché, un concept atât de erodat şi obositor. Ok. Am folosit prea mulţi “poate” şi “probabil” şi nu e de bontón într-o lume în care probabilităţile nu există. Dar ceea ce e sigur e că eu sunt #pierdutaprintrecuvinte şi pot să fiu drăguţică, simpatică, haioasă, dar, în acelaşi timp, pot fi acră, ironică, sarcastică şi, de ce nu, răuţă, urâţică şi vanitoasă. Ca acum. Ah…şi poate cu nasul cam pe sus. Dar asta e! Voi avea timp să stau cu nasul pe jos când voi fi o bătrânică, sper,  simpatică, îndoită de spate, coafată, cu cercei mari în urechi şi cu un tricou pe care va scrie “If things get better with age, then I’m approaching magnificent.” S-ar putea ca vârful nasului meu să refuze să privească în jos şi atunci. Hmmm… Maleficent, right?

M.

Sărbătorile astea…

Le aştepţi cu înfrigurare. Te gândeşti că te vei relaxa şi vei dormi cum nu ai dormit vreodată, dar la final te târăşti de colo colo ca o gâscă din Franţa… La începutul săptămânii premergătoare sărbătorilor, te agiţi, o chemi pe doamna care îţi face curăţenie cu o săptămână înainte, ai geamuri perfecte dar peste două zile începe ţârâiala şi  geamurile tale arată iar imperfect. Dar treci şi peste acest lucru. Desenezi ouă şi înveţi poezii de Paşte în fiecare zi, declare sus şi tare că ai o legătură specială cu Iepuraşul, îţi pui şi două urechi, dar vineri seara eşti atât de obosită încât legătura nu mai există şi adormi cu urechile pe cap fără să fii mângâiată de boticul vreunui iepuraş. Sâmbătă te agiţi din nou, nu mănânci nimic pentru că te gândeşti că seara vei da iama în toate bunătăţile pregătite de mama. Si chiar dai iama, necontrolat şi încerci să adormi ignorând durerea de stomac de la atâtea trebuşoare înghesuite. 

A doua zi ciocneşti vreo 20 de ouă cu vreo doi copii, bineînţeles se sparg toate şi începi iar să mănânci de toate deşi ţi-ai promis să fii mai cerebrală. Nu îţi iese nici de data aceasta pentru că cheesecake şi cozonac. Bineînţeles, sorbi şi nişte licori, mai desenezi nişte semne de carte cu picii (este recreaţional, nu-i aşa), te joci un pic cu mingea şi mergi cu bicicleta, amăgindu-te că faci mişcare, mergi la plimbare cu căţelul, întâlneşti vreo alţi doi patrupezi, copiii se extaziază, te extaziezi şi tu, se fac poze, căţelul tău se îndrăgosteşte subit şi îţi este greu să pui capăt idilei de-abia înfiripate, dar, ce să faci, trebuie să ajungi din nou la masă. A treia zi este grea, foarte grea. Simţi cum te strâng blugii, te cuprinde panica şi îţi juri că toată săptămâna vei mânca doar verde, dar nu te poţi abţine şi mai guşti un pic de cheesecake. Ultima. Ah…îţi promiţi că vei merge în fiecare zi la sport, chiar îţi vei face abonament şi nu vei cârâi că e greu. Ai o discuţie, aşa de final, în contradictoriu cu mama care te vrea hrănită şi refuzi să aduci mâncare acasă. Eşti fermă şi pe poziţii. Ajungi acasă, îţi chiorăie stomacul de foame, dar te abţii (oricum nu ai nimic în frigider pentru că tu…), te izbesc în faţă cărţile şi calculatorul şi începi să numeri câte zile de vacanţă mai ai. Ti-ai propus multe înainte de sarbători, dar acum ai din nou senzaţia că intră zilele în sac şi nu mai ai timp. Bine ai revenit la realitate şi la plasa de morcovi şi salată!

Vă doresc o săptămână verde-portocalie!

M.