Cum învăţ (încă) să fac faţă “urâcioşilor”…

În engleză se numesc “haters”,  dar nu am reuşit să găsesc o traducere pe măsură, prin urmare îi voi numi “urâcioşi”. De curând, cineva, un anonim (desigur sub scutul călduţ al anonimatului) a comentat o postare de a mea: “…exprimare care sună a râgâială... o anostă mediocră care se dă profesoară…” Ooook. La început am fost de-a dreptul furioasă, apoi tristă, iar în final nu prea mi-a mai pasat. Pentru că eu ştiu că nu sunt nici anostă, nici mediocră, nu râgâi niciodată şi chiar sunt profesoară. Chiar sunt! Ah! Si aş fi preferat să lase profesia mea la o parte şi să comenteze statutul meu de blogger. Dar, na!

Mi-am dat seama că indiferent ce fac sau cât de bine fac acel lucru, va fi întotdeauna cineva care îmi va strica ziua, aşa că e important pentru mine să învăţ cum să fac faţă “urâcioşilor”. Urâcioşii sunt oameni care urăsc! Aşa că mă întreb cum să abordez ura lor.

Îi ignor. Ştiu. E mult mai uşor să spun decât să fac, dar este una dintre cele mai bune modalităţi de a face faţă urâcioşilor. Chiar nu pot să acord atenţie tuturor lucrurilor pe care oamenii le spun. Dacă mă gândesc prea mult la aceste lucruri, voi ajunge să cred toate lucrurile negative pe care aceste persoane le spun despre mine. Când urâcioşii urăsc şi ceea ce spun nu este nici critică constructivă nici feedback pozitiv, nu are nicio valoare pentru viaţa mea. Urâcioşii vor spune lucruri care doar îmi vor strica ziua, aşa că cel mai bine este să îi ignor.

Să fiu sceptică. Câteodată am probleme  în a face diferenţa dintre criticile constructive şi ura pură deoarece s-ar putea să existe un grăunte de adevăr în spusele lor. In acest caz,ar trebui să ascult ce vor să spună, dar să nu pun la inimă. Să iau în considerare doar cuvintele, iar dacă acestea nu merită, să le ignor.

Să nu atac. Când un urâcios urăşte, acesta aşteaptă un răspuns, altfel nu şi-ar fi făcut cunoscute sentimentele. Dacă atac, îi ofer ceea ce vrea, iar el/ea nu merită nici timpul nici energia mea. Nu încerc să mă gândesc că un comentariu şmecher îi va ruşina. Credeţi-mă, în final, urâcioşii ajung să se facă de ruşine fără niciun ajutor.  Dacă răspund folosind cuvinte la fel de urâte, voi ajunge la nivelul lor şi chiar nu este drăguţ!

Să nu îmi cer iertare. Dacă un urâcios mă urăşte atât de tare şi comentează folosind înjurături, cuvinte urâte şi îmi cere să mă explic, nu o voi face! Nu le datorez absolut nimic! Nu îmi cer iertare! Dacă ei doresc să se facă auziţi, trebuie să mă abordeze într-o manieră corectă.

Să nu încerc să mulţumesc pe toată lumea. Orice aş face, cineva mă va urî. Dacă aleg dreapta, oamenii o iau razna. Dacă aleg stânga, la fel. Nu voi încerca să îi mulţumesc pe urâcioşi doar ca să le fac pe plac. Unde va duce acest lucru? La mai mulţi oameni care vor urî. Nu toată lumea mă place şi cu cât accept mai repede acest lucru cu atât mă voi simţi mai bine.  Trebuie să fiu eu însămi. Eu.

Să îi ador. Nu literal. Urâcioşii urăsc pentru că undeva în adâncul lor sunt invidioşi (cu toată lipsa de modestie).  Nu îmi place să fiu descurajată sau criticată dar dacă sunt, înseamnă că tot fac ceva bine. Dacă nu ar fi urâcioşii, nu aş şti acest lucru.

Haters Gonna Hate. Uite! Am spus-o! Urâcioşii vor urî, iar eu nu pot schimba acest lucru! Dacă îmi repet acest lucru, nu mă doare atât de tare când urâcioşii îşi practică meseria.

M.

Valentini şi Valentine…

Nu vă lăsaţi amăgiţi de inima roz. E doar ciocolată.  Ieri am avut chef să îmi mănânc propria inimă învelită în trei straturi de ciocolată belgiană aşa că am ajuns într-un loc foarte drăguţ cu nume istoric al unui nobil german. Si chiar am mâncat inimioara cea roz (cu regrete azi când m-am împiedicat în şireturi pe banda de alergat - că de, ciocolata belgiană e lipicioasă în cele mai drăguţe zone al trupului meu- şi era să fac plecăciuni Sfântului Graf). Dar ce mi-a placut şi mult decât inima cea frântă de lingura mea au fost numerele 1, 2 şi 3care s-au perindat pe acolo.

Primul a fost un cuplu de spanioli. Valentin 1 era frumos, ca un matador, un luptător cu tauri delicios, un Cervantes contemporan şi oh, atât de spaniol. Ole! Valentina 1 nu era frumoasă de pică, dar era drăguţă şi zâmbitoare. Mi-a zâmbit de fiecare dată. Era o drăguţă, ce mai! S-au comportat absolut normal, ca nişte oameni la cină, fără declaraţii în genunchi, buchete stropite cu sclipici, decolteu până sub scaun şi portofel burduşit pe masă. Au ciripit toată seara în spaniola lor delicioasă şi condimentată.

Celălalt cuplu era de o tristeţe de îmi venea să mai cer încă o inimă.  De ciocolată să îmi înec amarul la vederea lor. In prima parte a serii, Valentin 2 a butonat telefonul, absent, cu coatele pe masă, cu telefonul ridicat la nivelul ochilor. Valentina 2, deşi se vedea că făcuse eforturi să îl atragă în această seară magică (pantaloni de piele, cămăşuţă albă, colier de la Zara, geacă de pielea – o ţinută “corectă” aş putea spune, deşi cam multă piele pe când el era îmbrăcat în veşnica cămaşă cadrilată, blugi şi avea un pic de burtică, aşa de bărbăţel însurat) stătea ca bătută, cu capul plecat într-o parte, aşteptând să o bage în seamă. Dacă aş fi fost ea, i-aş fi luat telefonul, aş fi deschis geamul, l-aş fi aruncat pe geam, aş fi fluierat la taximetrul de la colţul străzii şi i-aş fi spus: “Step on it!” Uite aşa! Adică, sunt aici! Sub ochii tăi! Sau ar fi trebuit să desenez săgeţi să te ajut? De ce or fi ieşit sau de ce o fi scos-o în oraş? Sau ea l-o fi scos pe el? Habar nu am. După ce a terminat el, a început ea să butoneze. Si uite-i pe cei doi, într-o muţenie înspăimântătoare, butonând şi tăcând în ziua fantastic de iubăreaţă, într-o seară în care nu şi-au adresat mai mult de 4 cuvinte. Si mă mai întreb de ce naiba m-am înecat aproape în ciocolată?

Si acum, vedetele serii, Valentin şi Valentina 3. El un domn respectabil, un bunic arătos, care se menţine în formă (poate face paraşutism), un connaiseur al fineţurilor, iar ea arătând ca o assistant manager, îmbrăcată, din nou “corect”, cu ciorăpei culoarea piciorului cu dungă la spate, pantofiori nude cu sclipici pe tocuri, rochiţă office şi sacouaş tot office, cu o codiţă de cal legată şcolareşte (sîc) pregătită să i se dicteze sarcinile pe ziua de azi. Dar nu avea reportofonul la ea. Si stătea atât de dreaptă ca o cadână. Blondă. Suavă, cam ţeapănă, totuşi. Bine, aşa mi se părea mie, eu care nu pot sta locului o clipă. Nu înţelegeam ce se întâmplă înainte de venirea lor când doi angajaţi îşi făcuseră apariţia la masa vecină cu un buchet de 999 trandafiri roşii şi unul alb (pace în lume). Si au apărut!  Si pământul nu s-a mai învârtit preţ de o clipă. In timp ce între masa mea şi masa spaniolilor se schimbau  zâmbete (pline de invidie şi pizmă, desigur), îndrăgostiţii numărul 3 (poate or fi fost din Ancona, nu ştiu) se aşezau cu delicateţe la masă, Bineînţeles, că domnul 3 a preluat frâiele şi a comandat el, ca un om cu experienţă, umblat şi cunoscător. Ea nu a gângurit nimic, ci a stat tăcută şi supusă, tocmai cum nu sunt eu. Eu aş fi spus ceva. Sigur.
Si mă mai întreb de ce eu nu primesc 999 de trandafiri proaspeţi ca roua dimineţii...Si pentru că domnul numărul 3 vroia cu tot dinadinsul să mă vadă cum înfig furculiţa cu ciudă în inima din farfuria mea, s-a ridicat de la masă, dispărând pentru câteva clipe pentru a se întoarce cu un lănţic pe care i l-a legat gazelei la gâtuţ. Pfuu!! Si atunci m-am înecat. Si tot atunci a început să se ridice un fum suspect de la masa mea. Adică se stinsese lumânarea. Bad bad karma! Dar am reuşit să îmi revin, adoptând un comportament groovy rosé apărut în 2015 şi recomandat din toată inima. Iar din toată inima. Că doar a fost seara inimilor. De ciocolată, desigur. In celelalte zile, sunt carnivoră. Cu colţi.

M.

P.S. Inimioara a fost delicioasă, savuroasă şi lipicioasă.