Pentru ipocriţi…

Am văzut recent o postare a unui băiat care a slăbit. A postat două poze: una în care se văd nişte kilograme în plus iar cea de- a doua cu rezultatele dietei. Before and after…

Mi-a plăcut mai ales pentru că sunt rare cazurile în care băieţii postează asemenea poze şi mai ales cazurile în care îşi recunosc aşa numitele “defecte”. Depinde ce înţelege fiecare prin “defecte”. In general, văd doar poze cu băieţi bine făcuţi, gata parcă să ia cu asalt titlul de Mister Olimpia, cu spatele cât o casă, cu nişte mânuţe scurte şi umflate, cu tot arsenalul de forţos şi super man. Fără să realizeze că există un singur SUPERMAN! In latex. Albastru şi roşu! Dar ei nu cred că au curajul să îl poarte. Latexul. Pentru că pur şi simplu nu au curaj!

Dar să revin la postarea respectivă. Am fost uimită să văd răutatea ce urla din comentariile unora. Mie mi s-a părut că băiatul a dat dovadă de curaj. Curajul să recunoască că şi ei, băieţii, se confruntă cu asemenea probleme, că e greu să slăbeşti şi să posteze pozele respective. Dar iniţiativa lui nu a fost apreciată de toată lumea. Cică acum tricourile strâmte (care-i treaba cu tricourile astea strâmte, lipite pe un trup de bărbătoc nu ştiu) nu vor sta bine pe el şi, în plus, e semn de sărăcie să atârne aşa hainele pe tine. Apoi, un comment menţiona că a rămas cu sâni. Eu nu îmi permit să folosesc cuvântul pe care l-a folosit individul respectiv dar mi s-a părut revoltător de crud. Băiatul acela chiar s-a chinuit şi merită încurajat. De ce ar trebui să vin eu acum şi să comentez doar aşa să mă aflu în treabă? Pentru că eu cică arăt mai bine? După care standarde? Standardele acestei societăţi false, din plastic, în care un fost atlet şi-a pus sâni? Si a primit un  premiu? Mi-ar place să am o atitudine sfidătoare şi să mă iubesc mai mult decât orice pe lumea aceasta, dar nu cred că e foarte sănătos. Mental.

Care-i faza cu concursurile astea de frumuseţe, cu pozele astea “mişto”, fotoşopate, editate, de studio, pline de zâmbete şi falsitate? Ia mai lăsaţi-mă! Doar nu suntem în “Pădurea veselă”! Ar trebui acum să mă arunc de pe Hilton (că e destul de înalt) că nu am pleata bogată ca Ileana Cosânzeana, că am sânii mici, că nu sunt înaltă, că am sprâncene dese, că nasul mi se pare cam mare, că fundul e nu ştiu cum, că nu am picioare lungi până în gât, că am al doilea deget la picior mai lung decât primul, că nu am buzele Angelinei Jolie, că am părul creţ, că îmi place negrul, cel mai mult şi mai mult (Si nu, nu port doliu cum mă întreabă toţi!), că îmi plac tricourile largi, albe şi negre, că îmi plac blugii tăiaţi, că urăsc rochiile super mulate din latex, că nu îmi plac push-up-urile, că îmi plac sutienele simple din dantelă (mare dezavantaj, sîc), că îmi plac cămăşile bărbăteşti şi colierele mari, că îmi displac fustiţele până în fund şi tricourile super strâmte, că îmi plac tenişii, că urăsc sarmalele în cap, frezele elaborate de nevastă de fotbalist din anii ’70, cocurile acelea cu gogoaşă, mare, cât mai mare, genele false, unghiile false, buzele false, că printul leopard îmi creează senzaţia de frică, etc.

Dar poate nu am dreptate şi goana după celebritate este atât de acerbă încât discursul meu să pară desuet şi trist. Inţeleg până la un punct această dorinţă de a arăta bine, dar nu voi înţelege niciodată răutatea unora care şi-au făcut o meserie din a eticheta. “Ce grasă!” “ Ce slabă!” “Ce urâtă!” “Ce frumoasă!” “Ce neagră!” “Ce albă!” “Ce creaţă!” “Ce întinsă!” “Ce pitică! “Ce prăjină!” “Ce ce ce!” Acum ar trebui să mă supăr pe mama că s-a îndrăgostit de tata care are părul creţ? Sau că buni l-a iubit pe bunu şi nu pe unul de 2 metri? Sunt convinsă că pentru ei sunt cea mai cea şi cea mai cea!

Drăguţelor şi drăguţilor, ce rost are să vă chinuiţi? De ce nu vreţi să fiţi voi, aşa cum sunteţi de fapt? Si să nu fiţi răutăcioşi cu ceilalţi care sunt altfel, dar la fel de frumoşi ca voi. Si ştiţi voi, a fi comun este atât de neoriginal.

O îmbrăţişare perfect de imperfectă.

M.

Am scris intenţionat greşit anumite cuvinte.

Sziget in my heart...

Si aşa va rămâne pentru totdeauna. Indiferent ce se va întâmpla în viitor. A fost o experienţă nemaipomenită, cu prieteni fantastici, cu noi prieteni, cu oameni frumoşi şi funky.

Am stat de la început până la sfârşit şi nu regret deloc. Mi-a placut tot, absolut tot. Drumul, Budapesta, tramvaiele, trenurile, praful, Dunărea, bărcile, oamenii, căldura, briza, fröcs-ul, scenele, corturile, penele, tatuajele, oamenii din nou, muzica, francezii, italienii, brazilienii (hmmm….Jocurile Olimpice ne aşteaptă), englezii, rochiile, pantalonii scurţi, cizmele, tenişii, oamenii din nou şi din nou.

Am fost impresionată de pasiunea şi generozitatea tuturor artiştilor. Au dat totul pe scenă şi au arătat respect faţă de public, indiferent de gradul lor de popularitate. Au fost mai multe scene, dar scena mare i-a cuprins pe cei mai importanţi. Acum, gradul lor de importanţă este discutabil, dar eu nu sunt atât de versată aşa că nu îmi permit să comentez. Luni a fost Robbie Williams. Adică “the f***ing MAN”. Chiar este. Cu părul blond, cu corpul acoperit de tatuaje, cu ţinuta groovy, accentul delicios şi apetitul pentru spectacol. Emană acel “sexual thing” prin toţi porii şi chiar te simţi  Ohlalalala!Bine, noi am avut parte de Robbie şi în varianta cartonată datorită unor tipi care ni l-au împrumutat un pic.

Marţi a urmat Asaf Avidan şi Florence and the Machine. Ce să spun? Asaf este un obrăznicuţ, cu fundicul lui la fel de obrăznicuţ, dar cu o voce fenomenală. Si ce frumuşel era el pe scenă, unduindu-se în toate părţile! Ihîmmmm….

La Florence am fost mută de-a dreptul. Fascinantă este cuvântul care îmi vine acum în minte cu toate că nu reuseşte să surprindă în întregime esenţa acestei femei, Florence Welch. Ar trebui să o vedeţi live. Fragilă, delicată, superbă, o voce perfectă şi o minune de fată, îmbrăcată în alb, cu picioarele goale, cu coama roşcată şi glitter! Aproape că am plâns. Serios. A alergat, a dansat, a sărit, a vorbit cu noi, a cântat magnific. A fost SUPERBA!

Si veni ziua de miercuri cu Gogol Bordello! Hei! Adică un ţigănuş slăbănog de poţi să îi numeri coastele, binenînţeles cu bustul gol (dar era atât de cald încât era un must), cu pletele în vânt, cu nişte pantofiori ascuţiţi, daaaar….ce tip! Oh, my, oh my! Am dansat, dansat, dansat! Pentru ei am două cuvinte “RESPECTUS MAXIMUS”! De fapt, i-am citat.

Alt-J sunt superbi din multe puncte de vedere, dar au stat doar o oră (ceilalţi au stat o oră jumătate) şi nu au scos două vorbe pe gură. Adică au cântat doar. Cam seci, dar talentaţi.

Joi, mi-au plăcut The Ting Tings (am eu o chestiuţă cu ei de mai demult), 

dar am fost absolut impresionată de Foals. Nu îi ştiam, am văzut postarea unui prieten pe Facebook de la Airfield Festival şi atunci am aflat de ei. Dar i-am văzut şi i-am ascultat acum. Aiaiaiaiaiai!!!! Super instrumente, super voce, super tot. Merită!

După ei Ellie Goulding. Nu sunt mare fan, dar fata chiar cântă bine live, chiar face spectacol şi are nişte picioare bestiale. Bineînţeles, a încheiat apoteotic cu “şlagărul” din “Fifty Shades of Grey”. A fost un prilej să aud nişte francezi extaziaţi strigând cât puteau “Eliiiiii”. Stiţi voi, cu accent francez.

După ea am fost la Interpol la scena A38. Este imposibil să nu îţi placă (adică, vocea lui Paul…Doamne!), dar au avut o problemă cu sonorizarea (în mod voit sau nu) aşa că a fost un pic dezamăgitor. Dar i-am văzut pe scenă şi asta a salvat situaţia. Ei, pe scenă, cu acel aer mai mult britanic decât american, eleganţi, sofisticaţi, über cool.

Vineri ştiam că va fi rupere de nori la Avicii şi aşa a şi fost. Numai că eu nu am fost interesată deloc de ei. Nu îmi plac deloc aşa că m-am limitat la Marina and the Diamonds. Vroiam să o văd pentru că soneria mea la telefon este “Froot”. Marina este o tipesă bestială, foarte sexy, foarte conştientă de atuurile ei şi chiar cântă bine live.

Jamie Woon s-a legănat cam prea mult şi a fost prea romantic pentru gusturile mele, în schimb Gramatik a fost la înălţime. Super act! 

Sâmbătă a venit cu Major Lazer şi Kings of Leon. Major Lazer au făcut spectacol, în schimb Kings of Leon mi-au dat senzaţia de leneveală şi plictiseală. Este una dintre formaţiile mele preferate, dar nu m-au impresionat. Caleb sună bine, are o voce sexoasă dar a fost ceva, asa, de lehamite. Poate faptul că americanii se cred stăpânii lumii peste tot şi noi, ăştia, europenii, nu avem nevoie de multe. Ei uite, avem. 

In A38 a fost Paloma Faith. Mortală tipesa în rochia roşie impecabilă, cu stiletto roşii pe care i-a purtat până spre final (eu sigur îi dădeam jos la cântarea 2). Nu am fost înăuntru pentru că era prea cald, am stat afară dar vocea ei este atât de puternică încât am auzit fără nicio problemă. Dupa ea a urmat Nero – interesanţi, super DJ, super tipă.

In ultima zi, duminică, i-am văzut pe cei de la Rudimental. Personal, nu sunt un mare fan, dar trebuie să admit că sunt talentaţi şi foarte diverşi. Jos pălăria! Limp Bizkit, în schimb a fost deliciul zilei de duminică. Nişte americani foarte macho, foarte bărbaţi care sună foarte bine. Mi-au plăcut mult. Martin Garrix a încheiat la scena mare. Tinerel (18 ani) dar priceput. Sigh!

Bineînţeles că au fost mulţi alţii, dar eu nu sunt atât de pricepută în ale muzicii, aşa că mă voi opri aici.

Cred cu tărie că oamenii fac acest festival. Da, este vorba de organizare, de scene mari, de décor, de aranjare, de design, de infrastructură, dar convingerea mea este că OAMENII REPREZINTA TOT. Aceşti oameni minunaţi, fantastici, tineri şi mai puţin tineri, cool, frumoşi, interesanţi, anormal de normali. Aceşti oameni care erau acolo să se distreze, să cânte şi să danseze, să se simtă bine, să îşi facă prieteni, să trăiască. Erau acolo doar pentru ei şi nu pentru a-şi etala  gadgeturile, tricourile, “coolness-ul”, şmecheria şi prostia. Si ştiţi ce am observat? Că nu sunt atât de conştienţi de propria persoană. Sunt naturali. Naturaleţea aceea care lipseşte multor pe acasă. Si când te agaţă o fac atât de normal. Fără tot felul de texte şi porcării dulcege de mioritici. Atât de diferiţi de majoritatea tinerilor pe care îi văd zilnic pe stradă. Acesta este punctul meu de vedere şi cu asta basta.

Acum sunt un pic tristă, mă uit la ploaia care cade şi aud claxoanele pe stradă. Dar îmi va trece pentru că am amintirile, amintirile unei săptămâni perfecte, cu căldură înabuşitoare, piele lipicioasă, păr neascultător, prieteni dragi. Si chiar dacă în ultima zi (cred că cineva a dansat acolo sus pentru că ţârâiala a pornit după ultimul act) a plouat ca la potop şi literalmente eram udă până la piele, am răcit şi acum tuşesc, am nasul cât un borcan şi curge ca un fluviu, amintirile au rămas intacte şi vii. Imi e dor, foarte dor ştiţi de ce? De libertatea pe care am trăit-o, de acel sentiment că poţi să fii tu, doar tu, fără constrângeri sociale, fără limite, fără priviri piezişe, fără ochi iscoditori.

M.

P.S. Am terminat patru perechi de încălţări şi nici muţunachi nu arătau prea bine la final. Dar cui îi pasă?

 
Sursa foto: arhiva personala

Facebook, acest rău necesar…

Nu am folosit Facebook timp de o săptămână şi o zi. O săptămână pare o picătură dintr-un pahar cu apă, dar pentru mine e mult. Cum ar zice Gwyneth Paltrow şi Chris Martin şi lumea a râs, a fost un fel de “conscious uncoupling”.  Goopppppppppppp.  Aş putea să folosesc cu succes perechea “coupling/uncoupling” pentru că Facebook devenise acest partener obsedant, obsedat, răutăcios, adictiv, pervers, părtinitor, necredincios şi aducător de tristeţe şi venin. Ca o pereche pe moarte. Aşa că am decis să răresc întâlnirile mele cu el şi să îl consider doar “a friend with (certain) benefits”. Un fel de răspuns pentru cei care au devenit “prea” curioşi în legătură cu decizia mea.

In această săptămână am aflat multe despre mine. Poate că se aplică şi în cazul altora, dar voi vorbi despre mine. Poate că e un moment stânjenitor de sincer, dar trebuie să admit că nu am fost foarte încântată de descoperirile mele.

Devenisem o facebookeristă. Dependentă. Am realizat că primul lucru pe care îl făceam dimineaţa era să verific Facebook-ul. Cu religiozitate. In pat, în baie, în parc cu câinele, la micul dejun, indiferent de loc, Facebook era un “bună dimineaţa”! Iar acest periplu continua pe parcursul întregii zile. Nu mai vorbeam la telefon, ci trimiteam mesaje pe Facebook. Urmăream wall-ul. Si tot aşa. Si m-am îngrozit. M-am întrebat cât de tare mă interesează postările tuturor.  S-ar putea să îmi supăr “prietenii” de pe Facebook acum, dar am descoperit, nu fără uimire, că mă interesează un număr infim de postări ale prietenilor mei. Ce aflam în fiecare zi? Cine a născut, cine a murit, cine a fost la manichiură, cine şi-a vopsit sau tuns pleata, cine a mai făcut bot/botic, cine s-a măritat/însurat, cine a rămas singur/singură, cine a copiat un citat de înţelept, ce a mai postat Otravă, ce costume de baie se poartă anul acesta, Arsenie Boca pe wallurile tuturor “pristinilor” (într-un acces comercial de prost gust), ce a mai făcut Bolojan, ce s-a mai spart, ce s-a mai dărâmat, cine se simţea perfect/mizerabil/trist/fantastic/obosit etc. Mda…ei bine, mai aflam tot felul de lucruri prezentate părtinitor şi deloc obiectiv de către persoane care în viaţa reală acţionează tocmai pe dos decât ceea împărtăşesc de obicei pe FB.

Apoi este vorba despre este acel amărât de butonel pe nume “like”. Mi-am dat seama că nu mai ştiam când să “like” ceva sau nu. Pentru că acel simplu “like” poate stârni atât de multă suferinţă şi dezamăgire. Să fiu supărată că cineva a dat like altcuiva pe care eu îl detest? Să fiu jignită că cineva postează poze cretinoide? Să fiu amărâtă că un insensibil refuză să dea like? Să fiu extaziată că cineva dă like-uri cu duiumul? Am prieteni care au divorţat, acum s-au recăsătorit. Cu alţii. Si arată chiar bine în noile ipostaze. Să dau like sau nu? Ii jignesc cumva? Se supără celălalt? Ii trădez? Să dau like doar pentru că trebuie? Să dau like doar pentru că acum intră în “fişa postului”? Pentru că Facebook poate deveni acest 24/7 job care te ţine conectat şi interesat de această viaţă virtuală falsă, lipsită de emoţii şi ceva palpabil. Totul e acolo, în aer, suspendat şi ireal.

Si vine şi telefonul. Fără el sunt moartă. Ce cuvinte! Aşa credeam. Fals fals fals. In ultima săptămână l-am folosit doar pentru a vorbi. Atât. Si bateria a ţinut mult. Ce descoperire! Mă credeam pierdută şi ruptă de lume dacă nu aveam WI-FI, dacă nu luam telefonul peste tot, inclusiv în baie sau când plimbam câinele. Doar să verific constant ce se mai întâmpla pe FB. Si Doamne fereşte să nu am WI-FI la vreun hotel. Sigur hotelul era imediat de cea mai proastă calitate iar Italia sau o altă ţară unde WI-FI nu e pe toate gardurile e o adunătură de cărpănoşi.

De ce m-a scutit această săptămână de FB rehab?

De postări despre simţăminte şi rânjete “perfecte” în timp ce eu mă simţeam ca naiba. Dar a fost un prilej să îmi dau seama că igiena orală nu e prietena tuturor şi am fost tentată să le dau numărul de telefon al unui medic stomatolog, să îi împrietenească.  Igiena cu rânjetul. Stiu, răutăcios şi imperfect, dar eu nu mă simt perfect. Botoase şi bosumflate, în diverse culori, rujate, sprâncenate, tatuaje horror, funduri şi celulită, ştranduri şi piele, copii în pielea goală, poze lângă sobe, uşi, în baie sau în WC-ul (nu pot să o numesc încăperea în care îţi pudrezi nasul că nu e) vreunui mall sau club, macrameuri, Răpirea din Serai pe fundal, sâni şi burţi, bărbi şi mustăţi, piţipoance şi cocalari, penibili şi penibile, “actori” proşti şi “actori” buni. Folosirea extenuantă a degetului, scrolling mereu şi mereu. Capul veşnic aplecat asupra ecranului telefonului. Căutarea unei noi poze “cool”, mai “cool”, cea mai “cool”. Tristeţe, dezamăgire, furie, oh, atât de multă furie şi frustrare.

Acum pot să spun că a fost o săptămână aproape perfectă. Greu la început, dar am redescoperit lucruri pe care le făceam înainte ca Facebook să îmi răpească acest timp preţios, nu doar pentru mine dar şi pentru mine şi prietenii mei. Reali. Si e vorba de mult timp. Prea mult. Bineînţeles că am refuzat să mă recunosc în această ipostază. Cine? Eu? Nu se poate. Ei uite, se poate! Mi-am dat seama că stăteam cu telefonul pe masă, că eram puţin atentă la conversaţie şi mult mai atentă la beep-ul telefonului, că nu aveam respect faţă de propria persoană, încercând să arăt la fel sau mai bine, în poze, decât altcineva, că eram vanitoasă, că eram invidioasă, că eram DEPENDENTĂ de această platformă prietenă cu photoshopul, că urmăream anumite persoane şi postări care nu îmi făceau bine, persoane inferioare mie din multe puncte de vedere dar pe care le ridicasem la rang de “importanţi”, că aveam această impresie falsă că vaaai ce iubită sunt datorită unor sute de like-uri, de multe ori, incerte, că devenisem superficială citind doar frânturi de articole, că îmi petreceam timpul pe Facebook. Mda…îmi petreceam timpul pe Facebook. Si mi-am zis că ar trebui să “face” această problemă. Si asta am şi făcut. Mi-am “booked” o săptămână de Facebook free în spaţiul meu propriu şi personal. Fără all inclusive.

Totuşi, de ce scriu pe Facebook? Poate că sunt ipocrită, dar trebuie să accept faptul că Facebook este acest instrument puternic, aproape imbatabil, de comunicare şi promovare. Si eu trebuie să comunic. E vorba de această nevoie majoră a mea. Dar eu sunt un OM, cred cu tărie în această calitate a mea (numiţi-o lipsă de modestie, cum vreţi) şi niciodată nu mă voi lăsa învinsă de acest roboţel al cărui nume începe cu proverbiala literă “F”, care te acaparează cu zâmbetele lui ademenitoare şi refuzul de a avea un buton “dislike”. Political correctness se spune. Dar măcar are “block”. Si e bine. Si Pământul încă se învârte în jurul Soarelui, şi niciun tsunami nu a avut loc în viaţa mea dacă nu am folosit Facebook . Si am de gând să urmez aceste cure de detoxifiere (că oricum sunt la modă), dar vor fi curele mele de defeisbukăreală. Si mai am de gând să stau cu capul ridicat. Si să nu îl plec niciodată, pentru nimeni şi nimic.

M.