Am văzut recent o postare a unui băiat care a slăbit.
A postat două poze: una în care se văd nişte kilograme în plus iar cea de- a
doua cu rezultatele dietei. Before and after…
Mi-a plăcut mai ales pentru că sunt rare cazurile în
care băieţii postează asemenea poze şi mai ales cazurile în care îşi recunosc
aşa numitele “defecte”. Depinde ce înţelege fiecare prin “defecte”. In general,
văd doar poze cu băieţi bine făcuţi, gata parcă să ia cu asalt titlul de Mister
Olimpia, cu spatele cât o casă, cu nişte mânuţe scurte şi umflate, cu tot
arsenalul de forţos şi super man. Fără să realizeze că există un singur
SUPERMAN! In latex. Albastru şi roşu! Dar ei nu cred că au curajul să îl poarte.
Latexul. Pentru că pur şi simplu nu au curaj!
Dar să revin la postarea respectivă. Am fost uimită
să văd răutatea ce urla din comentariile unora. Mie mi s-a părut că băiatul a
dat dovadă de curaj. Curajul să recunoască că şi ei, băieţii, se confruntă cu
asemenea probleme, că e greu să slăbeşti şi să posteze pozele respective. Dar
iniţiativa lui nu a fost apreciată de toată lumea. Cică acum tricourile strâmte
(care-i treaba cu tricourile astea strâmte, lipite pe un trup de bărbătoc nu
ştiu) nu vor sta bine pe el şi, în plus, e semn de sărăcie să atârne aşa
hainele pe tine. Apoi, un comment menţiona că a rămas cu sâni. Eu nu îmi permit
să folosesc cuvântul pe care l-a folosit individul respectiv dar mi s-a părut
revoltător de crud. Băiatul acela chiar s-a chinuit şi merită încurajat. De ce
ar trebui să vin eu acum şi să comentez doar aşa să mă aflu în treabă? Pentru
că eu cică arăt mai bine? După care standarde? Standardele acestei societăţi
false, din plastic, în care un fost atlet şi-a pus sâni? Si a primit un premiu? Mi-ar place să am o atitudine
sfidătoare şi să mă iubesc mai mult decât orice pe lumea aceasta, dar nu cred
că e foarte sănătos. Mental.
Care-i faza cu concursurile astea de frumuseţe, cu
pozele astea “mişto”, fotoşopate, editate, de studio, pline de zâmbete şi
falsitate? Ia mai lăsaţi-mă! Doar nu suntem în “Pădurea veselă”! Ar trebui acum
să mă arunc de pe Hilton (că e destul de înalt) că nu am pleata bogată ca
Ileana Cosânzeana, că am sânii mici, că nu sunt înaltă, că am sprâncene dese,
că nasul mi se pare cam mare, că fundul e nu ştiu cum, că nu am picioare lungi
până în gât, că am al doilea deget la picior mai lung decât primul, că nu am
buzele Angelinei Jolie, că am părul creţ, că îmi place negrul, cel mai mult şi
mai mult (Si nu, nu port doliu cum mă întreabă toţi!), că îmi plac tricourile
largi, albe şi negre, că îmi plac blugii tăiaţi, că urăsc rochiile super mulate
din latex, că nu îmi plac push-up-urile, că îmi plac sutienele simple din
dantelă (mare dezavantaj, sîc), că îmi plac cămăşile bărbăteşti şi colierele
mari, că îmi displac fustiţele până în fund şi tricourile super strâmte, că îmi
plac tenişii, că urăsc sarmalele în cap, frezele elaborate de nevastă de
fotbalist din anii ’70, cocurile acelea cu gogoaşă, mare, cât mai mare, genele
false, unghiile false, buzele false, că printul leopard îmi creează senzaţia de
frică, etc.
Dar poate nu am dreptate şi goana după celebritate
este atât de acerbă încât discursul meu să pară desuet şi trist. Inţeleg până
la un punct această dorinţă de a arăta bine, dar nu voi înţelege niciodată
răutatea unora care şi-au făcut o meserie din a eticheta. “Ce grasă!” “ Ce
slabă!” “Ce urâtă!” “Ce frumoasă!” “Ce neagră!” “Ce albă!” “Ce creaţă!” “Ce întinsă!”
“Ce pitică! “Ce prăjină!” “Ce ce ce!” Acum ar trebui să mă supăr pe mama că s-a
îndrăgostit de tata care are părul creţ? Sau că buni l-a iubit pe bunu şi nu pe
unul de 2 metri? Sunt convinsă că pentru ei sunt cea mai cea şi cea mai cea!
Drăguţelor şi drăguţilor, ce rost are să vă chinuiţi?
De ce nu vreţi să fiţi voi, aşa cum sunteţi de fapt? Si să nu fiţi răutăcioşi
cu ceilalţi care sunt altfel, dar la fel de frumoşi ca voi. Si ştiţi voi, a fi
comun este atât de neoriginal.
O îmbrăţişare perfect de imperfectă.
M.
Am scris intenţionat greşit anumite cuvinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu