pierdută printre cuvinte: Sziget in my heart...

Si aşa va rămâne pentru totdeauna. Indiferent ce se va întâmpla în viitor. A fost o experienţă nemaipomenită, cu prieteni fantastici, cu noi prieteni, cu oameni frumoşi şi funky.

Am stat de la început până la sfârşit şi nu regret deloc. Mi-a placut tot, absolut tot. Drumul, Budapesta, tramvaiele, trenurile, praful, Dunărea, bărcile, oamenii, căldura, briza, fröcs-ul, scenele, corturile, penele, tatuajele, oamenii din nou, muzica, francezii, italienii, brazilienii (hmmm….Jocurile Olimpice ne aşteaptă), englezii, rochiile, pantalonii scurţi, cizmele, tenişii, oamenii din nou şi din nou.

Am fost impresionată de pasiunea şi generozitatea tuturor artiştilor. Au dat totul pe scenă şi au arătat respect faţă de public, indiferent de gradul lor de popularitate. Au fost mai multe scene, dar scena mare i-a cuprins pe cei mai importanţi. Acum, gradul lor de importanţă este discutabil, dar eu nu sunt atât de versată aşa că nu îmi permit să comentez. Luni a fost Robbie Williams. Adică “the f***ing MAN”. Chiar este. Cu părul blond, cu corpul acoperit de tatuaje, cu ţinuta groovy, accentul delicios şi apetitul pentru spectacol. Emană acel “sexual thing” prin toţi porii şi chiar te simţi Ohlalalala!Bine, noi am avut parte de Robbie şi în varianta cartonată datorită unor tipi care ni l-au împrumutat un pic.

Marţi a urmat Asaf Avidan şi Florence and the Machine. Ce să spun? Asaf este un obrăznicuţ, cu fundicul lui la fel de obrăznicuţ, dar cu o voce fenomenală. Si ce frumuşel era el pe scenă, unduindu-se în toate părţile! Ihîmmmm….

La Florence am fost mută de-a dreptul. Fascinantă este cuvântul care îmi vine acum în minte cu toate că nu reuseşte să surprindă în întregime esenţa acestei femei, Florence Welch. Ar trebui să o vedeţi live. Fragilă, delicată, superbă, o voce perfectă şi o minune de fată, îmbrăcată în alb, cu picioarele goale, cu coama roşcată şi glitter! Aproape că am plâns. Serios. A alergat, a dansat, a sărit, a vorbit cu noi, a cântat magnific. A fost SUPERBA!

Si veni ziua de miercuri cu Gogol Bordello! Hei! Adică un ţigănuş slăbănog de poţi să îi numeri coastele, binenînţeles cu bustul gol (dar era atât de cald încât era un must), cu pletele în vânt, cu nişte pantofiori ascuţiţi, daaaar….ce tip! Oh, my, oh my! Am dansat, dansat, dansat! Pentru ei am două cuvinte “RESPECTUS MAXIMUS”! De fapt, i-am citat.

Alt-J sunt superbi din multe puncte de vedere, dar au stat doar o oră (ceilalţi au stat o oră jumătate) şi nu au scos două vorbe pe gură. Adică au cântat doar. Cam seci, dar talentaţi.

Joi, mi-au plăcut The Ting Tings (am eu o chestiuţă cu ei de mai demult),

dar am fost absolut impresionată de Foals. Nu îi ştiam, am văzut postarea unui prieten pe Facebook de la Airfield Festival şi atunci am aflat de ei. Dar i-am văzut şi i-am ascultat acum. Aiaiaiaiaiai!!!! Super instrumente, super voce, super tot. Merită!

După ei Ellie Goulding. Nu sunt mare fan, dar fata chiar cântă bine live, chiar face spectacol şi are nişte picioare bestiale. Bineînţeles, a încheiat apoteotic cu “şlagărul” din “Fifty Shades of Grey”. A fost un prilej să aud nişte francezi extaziaţi strigând cât puteau “Eliiiiii”. Stiţi voi, cu accent francez.

După ea am fost la Interpol la scena A38. Este imposibil să nu îţi placă (adică, vocea lui Paul…Doamne!), dar au avut o problemă cu sonorizarea (în mod voit sau nu) aşa că a fost un pic dezamăgitor. Dar i-am văzut pe scenă şi asta a salvat situaţia. Ei, pe scenă, cu acel aer mai mult britanic decât american, eleganţi, sofisticaţi, über cool.

Vineri ştiam că va fi rupere de nori la Avicii şi aşa a şi fost. Numai că eu nu am fost interesată deloc de ei. Nu îmi plac deloc aşa că m-am limitat la Marina and the Diamonds. Vroiam să o văd pentru că soneria mea la telefon este “Froot”. Marina este o tipesă bestială, foarte sexy, foarte conştientă de atuurile ei şi chiar cântă bine live.

Jamie Woon s-a legănat cam prea mult şi a fost prea romantic pentru gusturile mele, în schimb Gramatik a fost la înălţime. Super act!

Sâmbătă a venit cu Major Lazer şi Kings of Leon. Major Lazer au făcut spectacol, în schimb Kings of Leon mi-au dat senzaţia de leneveală şi plictiseală. Este una dintre formaţiile mele preferate, dar nu m-au impresionat. Caleb sună bine, are o voce sexoasă dar a fost ceva, asa, de lehamite. Poate faptul că americanii se cred stăpânii lumii peste tot şi noi, ăştia, europenii, nu avem nevoie de multe. Ei uite, avem.

In A38 a fost Paloma Faith. Mortală tipesa în rochia roşie impecabilă, cu stiletto roşii pe care i-a purtat până spre final (eu sigur îi dădeam jos la cântarea 2). Nu am fost înăuntru pentru că era prea cald, am stat afară dar vocea ei este atât de puternică încât am auzit fără nicio problemă. Dupa ea a urmat Nero – interesanţi, super DJ, super tipă.

In ultima zi, duminică, i-am văzut pe cei de la Rudimental. Personal, nu sunt un mare fan, dar trebuie să admit că sunt talentaţi şi foarte diverşi. Jos pălăria! Limp Bizkit, în schimb a fost deliciul zilei de duminică. Nişte americani foarte macho, foarte bărbaţi care sună foarte bine. Mi-au plăcut mult. Martin Garrix a încheiat la scena mare. Tinerel (18 ani) dar priceput. Sigh!

Bineînţeles că au fost mulţi alţii, dar eu nu sunt atât de pricepută în ale muzicii, aşa că mă voi opri aici.

Cred cu tărie că oamenii fac acest festival. Da, este vorba de organizare, de scene mari, de décor, de aranjare, de design, de infrastructură, dar convingerea mea este că OAMENII REPREZINTA TOT. Aceşti oameni minunaţi, fantastici, tineri şi mai puţin tineri, cool, frumoşi, interesanţi, anormal de normali. Aceşti oameni care erau acolo să se distreze, să cânte şi să danseze, să se simtă bine, să îşi facă prieteni, să trăiască. Erau acolo doar pentru ei şi nu pentru a-şi etala gadgeturile, tricourile, “coolness-ul”, şmecheria şi prostia. Si ştiţi ce am observat? Că nu sunt atât de conştienţi de propria persoană. Sunt naturali. Naturaleţea aceea care lipseşte multor pe acasă. Si când te agaţă o fac atât de normal. Fără tot felul de texte şi porcării dulcege de mioritici. Atât de diferiţi de majoritatea tinerilor pe care îi văd zilnic pe stradă. Acesta este punctul meu de vedere şi cu asta basta.

Acum sunt un pic tristă, mă uit la ploaia care cade şi aud claxoanele pe stradă. Dar îmi va trece pentru că am amintirile, amintirile unei săptămâni perfecte, cu căldură înabuşitoare, piele lipicioasă, păr neascultător, prieteni dragi. Si chiar dacă în ultima zi (cred că cineva a dansat acolo sus pentru că ţârâiala a pornit după ultimul act) a plouat ca la potop şi literalmente eram udă până la piele, am răcit şi acum tuşesc, am nasul cât un borcan şi curge ca un fluviu, amintirile au rămas intacte şi vii. Imi e dor, foarte dor ştiţi de ce? De libertatea pe care am trăit-o, de acel sentiment că poţi să fii tu, doar tu, fără constrângeri sociale, fără limite, fără priviri piezişe, fără ochi iscoditori.