Anul ăsta am fost la Bookfest Oradea. Ȋn momentul în care am intrat, am văzut primul stand, am simțit mirosul ăla de hârtie nouă, de cerneală proaspătă și de povești nedeschise încă. Cărțile stau cuminți pe rafturi, se uită la tine și așteaptă. Unele șoptesc, altele strigă. Eu, ca de obicei, m-am pierdut printre ele.
Nu știu exact când a început povestea mea cu cărțile, dar știu sigur unde. În brațele bunicului. Seara își punea ochelarii pe nas, deschidea cartea de povești, iar eu și sora mea ne cățăram pe el ca pe un cal răbdător, câte una pe fiecare genunchi. Citea despre zmei, despre Greuceanu, despre zâne, carţi cu împărați și cu două nepoate care i se urcau în cap, la propriu. Bunica, mama mamei, n-avea nevoie de carte. Poveștile le știa pe de rost și le spunea de fiecare dată puțin altfel. Cred că de atunci caut în fiecare carte un genunchi de bunic și o voce de bunică.
Apoi am făcut Literele. Bineînțeles. Patru ani am stat pierdută printre cuvinte, de unde și numele blogului, și sincer nu m-am mai găsit nici până azi. Nici nu mă caut prea tare. Mi-e bine acolo. Acum predau engleza și încerc să strecor printre toate cele și un pic din dragostea asta. Uneori merge. Alteori studenţii mă privesc ca pe o specie pe cale de dispariție, o femeie care încă miroase cărțile înainte să le citească. Da, le miros. Cărțile noi au miros de început, cele vechi de casă. Și nu, nu mi-e rușine. Pentru mine, cărțile nu sunt obiecte. Sunt oameni. Unii mi-au ținut de urât în nopți lungi, alții m-au certat, câțiva m-au salvat, iar unii m-au mințit frumos că mai e doar un capitol și m-au ținut trează până la trei dimineața. A doua zi am intrat la ore să predau „The Importance of Intercultural Communication” cu cearcăne până la genunchi și cu entuziasmul unui router Digi la 7 dimineața. Pe Magheru. Știţi voi… Ironia e că, în starea aia, nu mai reușeam să comunic nici cu mine însămi, darămite intercultural. Am explicat diferențele dintre culturi cu un singur ochi deschis, iar studenţii m-au privit ca pe o cultură aparte, una pe cale de dispariție, care încă citește noaptea cărți de hârtie. A meritat şi merită. Când închid ultima pagină a unei cărți bune, mă cuprinde un dor mic, de parcă un prieten mic m-ar fi părăsit. Dar nu stau mult supărată. Pentru că sunt ceilalţi prieteni mici care mă aşteaptă să îi descopăr.
Anul acesta, la Bookfest Oradea, inima mea a avut un nume: Radu Paraschivescu. Și „Noul ghid al nesimțitului”. Superb. L-am ascultat cu zâmbetul până la urechi, pentru că omul ăsta are un talent rar: te face să râzi în hohote de o întreagă societate a nesimțiților, după care, fix când îți ștergi lacrimile, te întrebi discret dacă nu cumva ai și tu carnet de membru. Societatea asta n-are sediu, n-are statut și nu ține ședințe, dar are cei mai mulți membri din țară. Nu plătesc cotizație, nu dau socoteală nimănui și se recunosc între ei fără parolă. Recrutează non-stop, fără interviu, și singura condiție de admitere e să nu-ți pese. Paraschivescu i-a făcut un ghid complet, cu hartă, regulament și instrucțiuni de folosire. Nesimțirea nu mai e o excepție. E un stil de viață. Are reguli, are adepți, are și grup de Facebook, probabil. Și de aici am ajuns la gândul care nu mi-a mai ieșit din cap toată seara. Ne-am făcut foarte curajoși. Dar numai acolo unde nu ne vede nimeni.
Intrați pe orice pagină de știri din Oradea și citiți comentariile. Eu fac asta uneori, în serile în care mă simt prea împăcată cu omenirea. Jigniri, furie, verdicte, diagnostice puse de la distanță, sfaturi despre cum ar trebui condusă țara, orașul și viața ta personală. Și apoi dai click pe profil. Și nimic. Nicio poză. Sau o poză cu un trandafir. Cu un apus. Cu un Audi. Nume de genul „Adevarul Doare 77”, „Mihaela Mihaela Stil” sau Dorel Ingineru’”, care n-a văzut o facultate nici pe Google Maps, dar se pricepe la tot, de la vaccinuri la poduri. Niciun prieten comun, nicio postare, nicio urmă de om pe care l-ai putea recunoaște la Lidl. O identitate pe care n-o poți verifica nicicum, dar care știe precis ce ești tu și unde greșești.
E o disproporție care mă fascinează. Curajul a crescut exact cât a scăzut chipul. Ăștia sunt oamenii care, dacă i-ai întâlni pe Republicii, s-ar uita în pământ și ar trece grăbiți pe partea cealaltă. Pe internet însă se transformă. Acum înțeleg de ce Paraschivescu a pus un măgar pe coperta „Noului ghid al nesimțitului”. Nu e o ilustrație, e o poză de profil. Doar că măgarul are curajul să se arate. Ceilalți nici atât. Daaar... pe internet sunt gladiatori. Cu sabie, cu scut și cu poză de profil cu un lup.
Sursa: Editura Humanitas
Și ca seara să fie completă am dat peste o cărticică subțire, cât o palmă: „Legile fundamentale ale imbecilității umane”, de Carlo M. Cipolla. Cipolla a fost istoric italian, un om care s-a gândit la un moment dat să trateze prostia cu aceeași seriozitate cu care un italian te privește când torni ketchup pe pizza. Adică lung, în tăcere, cu o durere adâncă în suflet și cu mâna strânsă pe cuțit. Și i-a ieșit o capodoperă de câteva zeci de pagini.
Recunosc, n-am citit decât câteva pagini, dar promite enorm. Deja din prima lege, Cipolla mă avertizează că subestimez câți imbecili sunt în jurul meu. Oricât de pesimistă aș fi, tot n-am ghicit. Are dreptate. Și mi-am dat seama că Paraschivescu și Cipolla s-ar fi înțeles de minune la o cafea. Unul ține evidența membrilor din societatea nesimțiților, celălalt pe a imbecililor. Bănuiesc că multe nume se repetă. Restul legilor le las pentru serile lungi de noiembrie. Mi-e puțin frică de ce o să aflu, dar și mai frică să nu mă recunosc pe undeva printre ele.
Așa că, dragii mei, vă recomand din suflet combinația Paraschivescu și Cipolla. E ca vinul fiert cu scorțișoară. Unul îți arată nesimțirea în toată splendoarea ei, celălalt îți explică științific de ce n-o să scăpăm de ea prea curând..
Pe drum spre casă m-am gândit la scriitori. Ei își pun numele mare pe copertă și poza pe ultima pagină, uneori una din care se vede clar că nu dormiseră bine. Stau ore întregi la masa de autografe, cu pixul în mână și cu zâmbetul pe față, și ascultă tot ce au oamenii de spus. Față în față. Cu nume și prenume. Acesta e curaj, nu „Adevărul Doare 77”.
Cu drag, de după turnul de cărți de pe noptieră,
P.S. Mulțumesc, Bookfest Oradea. Mulțumesc, Radu Paraschivescu, pentru că ne faceți să râdem de noi înșine. E cea mai ieftină terapie din oraș. Costă cât o carte și n-ai nevoie de programare.
