Blogger Widgets

duminică, 15 noiembrie 2026

Pasiune...

Am fost la Ora Jazz Festival și, recunosc de la început, ca să nu mă ascund după cuvinte: am fost invidioasă. Nu pe talentul lor, nu pe aplauze, nu pe faptul că oamenii aceia urcaseră pe o scenă și noi stăteam jos, în întuneric. Am fost invidioasă pe altceva, pe ceva ce nu se poate cumpăra și nici exersa în fața oglinzii. Am fost invidioasă pe pasiunea cu care au cântat.

Primii au fost Liquid Saloon, o trupă din Tel Aviv. Cântă un jazz mai fierbinte, mai crud, cu ritmuri africane care-ți intră în genunchi înainte să-ți ajungă în cap. Afrobeat, highlife, jazz, toate amestecate într-un singur groove care nu te întreabă dacă vrei să te miști. Dar nu muzica în sine m-a lovit. M-au lovit fețele lor. Felul în care se uitau unul la altul, ca niște oameni care împart un secret. Felul în care toboșarul părea că nu mai e în sală, ci undeva într-un loc doar al lui, unde timpul se măsoară în lovituri, nu în minute. Transpirau, zâmbeau, închideau ochii. Și eu, din public, mă tot întrebam: când am simțit eu ultima oară așa ceva față de ceva ce fac?


 

Apoi a urcat Takuya Kuroda. E trompetist japonez, stă în New York de peste douăzeci de ani și cântă un jazz cu mult soul și hip-hop în el. Cântă cu tot corpul. Trompeta lui are ceva aproape nedrept: e caldă și precisă în același timp, se plimbă între jazz, soul și hip-hop de parcă granițele dintre ele n-ar fi existat niciodată. Dar, din nou, nu doar sunetul m-a ținut pe loc. A fost corpul lui. Felul în care se apleca după fiecare frază, felul în care respira între note, ca și cum fiecare suflu ar fi fost ultimul pe care-l are de dat. Am văzut un om care nu cânta pentru noi. Cânta cu totul. Și noi aveam norocul să fim de față.


Și mi-am adus aminte de Whiplash. Filmul acela despre tânărul toboșar care exersează până îi sângerează mâinile, care renunță la iubire, la somn, la orice, doar ca să ajungă „unul dintre cei mari”. Mi s-a părut o poveste despre obsesie, despre cât de mult te poate măcina o pasiune dacă o lași. Și totuși, în seara asta, privind scena, am înțeles altceva. Nu cred că mi-am dorit vreodată sângele de pe tobe. Dar mi-am dorit, cu o putere care m-a speriat puțin, acel ceva care te face să nu poți trăi fără. Pentru care ai renunța la o seară liberă, la o vacanță, la confortul de a fi „ok” cu orice. Pentru că asta e, de fapt, invidia mea: nu pe ei, ci pe certitudinea lor.

Nu e o invidie urâtă. Nu vreau ce au ei. Am ieșit din sală cu urechile pline și cu o întrebare caremă bântuie: ce e lucrul meu? Ce aș face cu aceeași dăruire, cu ochii închiși, transpirată, uitând de toți cei care mă privesc? Poate că încă nu știu. Poate că sunt cuvintele, poate că nu. Dar dacă un concert de jazz într-o seară de toamnă m-a putut face invidioasă, înseamnă că focul acela există și în mine, altfel nu l-aș fi recunoscut la alții.

Mulțumesc, Liquid Saloon. Mulțumesc, Takuya Kuroda. Mi-ați amintit cum arată un om care iubește ceea ce face.

 

M. #pierdutaprintrecuvinte 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu