Taxi...

2018 se anunţă a fi un an fabulos. Doamne, toate semnele indică acest lucru. Doar seara trecută. Am chemat un taxi pentru că trebuia să ajung undeva. Surpriză! Soferul mă aştepta la intrarea în scară. Observând probabil consternarea de pe faţa mea, a început să îmi explice că nu a putut veni cu maşina până la scară deoarece era blocată strada. Si m-a aşteptat să mă conducă la maşină. Pfuuu! Prinţesă este numele meu! Si am pornit. Dar bineînţeles şoferul, Mihai (a ţinut să precizeze că îl cheamă Mihai), a început să facă conversaţie, conducând cu o singură mână şi întorcând capul întruna în spate. Sigur nu a citit “Arta conversaţiei” pentru că cele 10 minute petrecute în compania lui Mihăiţă au fost …să spunem, spumos de oribile. După nişte încercări tâmpe de a mă face să pronunţ şi altceva decât “da” şi “nu”, a scos la înaintare artileria grea trântindu-mi “Dar ce dinţi frumoşi ai, prinţesă!” Iuhu! Si buhu! I-am trântit şi eu că “prinţesă” îmi spune doar tata şi nimeni altcineva, iar dinţii mei frumoşi sunt rezultatul faptului că mă spăl pe dinţi si merg la dentist. Regulat. Bineînţeles, nu s-a lăsat mai prejos şi mi-a spus că sunt “obrăznicuţă”. I-auzi! Dar că i-ar place să aibă şi el o prinţesă aşa obrăznicuţă ca mine.

Am mormăit printre dinţi “Aha, în visele tale!” şi am încercat să-l ignor pe Mihăiţă. Dar am putut? Nu! Ia să vedem dacă voi ştiţi răspunde la întrebările lui Mihăiţă. Pentru că a început să facă pe interesantul spunându-mi să enumăr trei zile consecutive dar să nu fie luni, miercuri şi vineri. Simţeam cum mi se încreţeşte părul de nervi pentru că eu nu gust deloc genul acesta de întrebări şi nu le pricep. Nu le pricep şi pace! Să vezi răspuns: azi, mâine şi poimâine. Bună asta, nu? Cică era întrebare pentru clasa a 4-a. Ok. Intrebare pentru clasa 1: De unde avea Stefan cel Mare cizmele? Ghici! De la genunchi în jos. Eu am crezut că erau cadou de la mama lui. Am greşit. Se pare ca mama lui Stefan cel Mare nu era prea generoasă. Si într-un final am ajuns la destinaţie. După o mişcare în cerc care mi-a adus stomacul în gât, doar ca să observ abilităţile înnăscute de mare şofer ale lui Mihai Taximetristul, a oprit iar eu l-am întrebat cât trebuie să plătesc. Răspuns: 13 lei, un zâmbet şi o floare. Adică tot eu să îi zâmbesc şi să îi dau o floare? Poate un capac si un polonic direct în vârful capului! Când i-am dat banii, a observat unghiile mele scurte date cu ojă neagră. Si zice: Eşti şi periculoasă! Pardon? In momentul acela aş fi vrut să am un pistol…cu apă să îl trezesc la realitate pe Mihai cel fără împărăţie! Am trântit uşa şi am plecat val vârtej, cu unghiile mele negre, scurte, dinţii mei frumoşi, cu inteligenţa făcută praf, dar, totuşi, cu coroana de prinţesă periculoasă. Ha!

Si acum, Mihai, ascultă-mă şi tu pe mine! Urăsc să fac conversaţie în taxi! Urăsc să ascult poveşti din trafic! Urăsc să mi se adreseze alte întrebări decât cele cu privire la destinaţie! Urăsc să fiu privită insistent! Urăsc “complimentele” de peţitor de la marginea lumii. Urăsc şoferii ca tine! Feriţi-vă de Mihai Taximetristul!

M.